Infinit

Am luat infinitul și l-am pus într-o cutie cu dimensiuni bine definite. Apoi i-am cerut să fie împăcat cu gândul acesta și să continue să se simtă la fel de bine.

Am luat cutia și apoi i-am trasat reguli: se poate mișca doar într-un spațiu delimitat, pentru o anumită perioadă de timp și urmând o coregrafie care să unească toate cutiile din lume. Și după aceea am așteptat să vedem ce se întâmplă, și, ca în majoritatea cazurilor în care facem observații, am tras niște concluzii si am luat niște măsuri corective: am pus și mai multe reguli, norme, moduri corecte sau incorecte de răspuns în spațiu ale cutiilor.

Și în tot acest timp, de la infinit am avut pretenția să rămână tot infinit! Și ce dacă e…puțin constrâns? El este infinitul, ar trebui să știe asta și să se comporte ca atare: cu entuziasm, optimism, energie și avânt curajos în toate cele ale vieții.

Dar infinitul, ușor ușor, a început să obosească, nu mai ținea pasul cu noile reguli, nu mai avea timp de altceva decât de urmărirea în spațiu ale altor cutii, grija să se sincronizeze cu ele, să respecte toate regulile, și, mai ales, grija să nu facă ceva greșit astfel încât alte reguli să se abată asupra lui. Cutia a început să scârțâie, din toate încheieturile, să se uzeze de mișcările neîncetate și să se teamă pentru propria integritate. Astfel, cutia a început să se restrângă tot mai tare, aproape sufocând infinitul. Infinitul incerca tot mai mult să se adapteze, făcând tot posibilul să păstreze cutia intactă, și în același timp să nu uite că este totuși, un infinit! Dar entuziasmul, posibilitățile nenumărate deja nu îl mai atrăgeau, singura lui îngrijorare și singurul scop devenise să supună cutia la toate regulile apărute în spațiul lor restrîns, ca să mai poată exista o zi.

Observând comportamentul infinitului, l-am luat la o tură de disciplinare, nefiind deloc mulțumiți de felul in care a ajuns să procedeze. Am certat si acuzat si rușinat infinitul că a uitat cine e, și drept pedeapsă i-am dat o cutie și mai mică, să se invețe minte! Să știe că ne așteptăm de la el mereu să fie infinit, indiferent de circumstanțe, să știe cine este și ce vrea, indiferent de căte reguli îi impunem și indiferent căte standarde îi setăm. Și că dacă nu se supune dorințelor noastre, vor urma consecințe și mai neplăcute.

Și am văzut cum, în cele din urmă, infinitul a ajuns aproape de a ceda. Rămas fără forță, fără argument, infinitul a început să își recunoască limitările! Un infinit limitat! Un paradox care se repetă de atunci, într-una.

Din când în când, câte un infinit are o scânteriere asupra adevărate-i sale naturi! Și, în lumea noastră trasată cu liniarul, ca pătrățelele de pe o foaie din caietul de matematică, are doar două variante absolute:

1. Să uite cât mai repede cine este, să se adapteze inapoi cutiei si regulilor ce o guvernează – în acest fel își limitează atât suferința, căt și entuziasmul, dar măcar cu siguranță se delimitează de durerea acută, fără a lua în considerare că va apărea o durere cronică
2. Să își mențină toate atributele de infinit, experimentând cu plăcere lumea cutiilor, în care, având certitudinea că este un infinit, știe că regulile sunt setate doar pentru plăcerea jocului și doar pentru o perioadă limitată. În alte circumstanțe, el are oricând opțiunea de se reîntoarce în infinit.

În fiecare zi, aleg infinitul.