Oare când a început să ne fie frică de fericire? Când am tras concluzia că e mai bine să stăm în suferință și tăcere decât să ne auzim vocea în lume și să ne apucăm de trăit?

Am auzit multe bancuri și am văzut multe filme satirice despre ”cât de la modă ești dacă ești supărat, enervat, furios și mai ales dacă te plângi”, cum că dacă vrei să îți faci prieteni e bine să mergi într-o stație de autobuz și să începi să te plângi și să înjuri în stânga și în dreapta. Am auzit și am și observat că dacă mergi pe stradă cu o față senină, zâmbești celui care ți se adresează, zici ”te rog” și ”mulțumesc!”, ba mai și lași restul la casă că doar nu te fac pe tine câțiva bani, sigur ceva nu e OK cu tine. Oamenii încep să se uite ciudat, unii cu curiozitate, alții cu furie, alții se întreabă cum faci să fii așa, dar puțini se încumetă să ”se riște” să facă la fel.

Fericirea pare ceva de neatins, ceva după care sună eroic să alergi, dar cu certitudinea că de fapt alergi în van și te sacrifici urmărind o nălucă prin pustiuri. Și ”alergatul” după fericire ne doare, că doar…toate dor, nu-i așa? Am ajuns la paradoxul reprezentat de durerea fericirii! Oare am putea merge și mai departe decât suntem deja de ce reprezintă de fapt fericirea? De ce ținem să facem din durere o virtute, din suferință ceva de dorit, din tristețe și durere un monument de jertfă ”eroică”?

De ce doare viața? De ce nu poate fi pur și simplu, trăită? Hai să nu exagerez și să nu vorbesc de fericire, entuziasm, inspirație, recunoștință și chef de viață! Mă limitez la o singură întrebare: de ce să fie o experiență negativă? De ce să nu o luăm măcar cum este? Este cum este, și asta este, fără să îi alocăm vreun sentiment. Și dacă am face doar atât, tot am fi mai aproape de fericire.

Și da, fericirea există, este reală, poate fi atinsă, se plimbă printre noi dar lasă la alegerea noastră să o vedem. Fericirea este alegerea trăirii fiecărei zile, așa cum este ea. Este o stare de spirit care vine din interior și nu are nici o legătură cu ce se întâmplă în afara noastră. Ea merge mână în mână cu asumarea trăirii în prezent, cu observarea vieții, cu înțelegerea lucrurilor și lipsa judecății. Fericirea ține de suflet, de entuziasmul cu care sufletul trece prin viață și are nevoie de liniște și asumare ca să se lase simțită. Deși Ego-ul ne amăgește greșit că ceva material sau social ne va aduce fericirea, putem observa ușor că este doar o himeră, atâta timp cât aproape imediat ce am obținut acel lucru sau statut, nivelul ”fericirii” noastre scade. Și plecăm iar în căutarea fericirii noastre, pe tot felul de tărâmuri, acumulând experiențe, lucruri și persoane și simțindu-ne la final tot triști. O căutăm oriunde și pe peste tot, mai puțin în noi. La cum ne simțim zi de zi, la cât de mult ”suferim” nu avem cum să ne gândim să o căutăm în noi! Cum să ne gândim că fericirea e generată de noi când în noi curg râuri de durere, suferință și disperare? Cum să ne imaginăm măcar o clipă că acele râuri au fost construite de noi, pot fi secate tot de noi, și că în locul lor putem pune fericirea? Cum să ne imaginăm din rolul nostru bine cunoscut de victimă că putem fi cei care decidem asupra existenței noastre?

Prin a avea încredere! Încrederea că deși acum nu o vedem, nu o auzim, nu o simțim, totuși se poate! Prin asumarea faptului că orice este posibil. Prin a ne cumpăra ceva drăguț doar pentru a ne aduce aminte cum se simte pe moment bucuria, pentru ca apoi să știm ce sentiment avem de menținut de acum încolo. Prin a înțelege că dacă nu suntem fericiți cu cine suntem, nu vom fi cu nimic din afara noastră, și cine suntem putem decide și schimba în orice zi. Și prin a ști că oricând vom fi împăcați și fericiți în interiorul nostru, și aici mă refer la fericirea sinceră și autentică și nu la mândria Ego-ului, atunci toate în jurul nostru se vor aranja pe măsura fericirii noastre. Nu în afara noastră se întâmplă lucrurile, ci totul pornește din interior. Acolo e de văzut de fiecare dată dacă am pus și fericire în deciziile și dorințele noastre, la noi să ne uităm de fiecare dată când ceva nu e pe placul nostru.

La început au fost Adam și Eva. Și mărul… și șarpele. Și pe când se gândeau Adam și Eva care o fi problema cu mărul interzis (recunosc ca și eu ca și copil m-am întrebat de multe ori care era problema cu mărul acela special!!!), apare șarpele în peisaj. Cei doi habar nu aveau ce se întâmplă în jurul lor, nu aveau repere și nici un sistem de valori după care să se orienteze, căci totul era perfect și cineva se îngrijea de ei, astfel că nu se întâmpla nimic interesant în existența lor. Dar, ca orice om, erau curioși. Să ridice mâna cel care nu a fost curios niciodată de o interdicție! Și atunci apare șarpele, continuarea o știm cu toții, și cei doi protagoniști își primesc instant… scara de valori! Află imediat ce înseamnă bine și rău, negativ și pozitiv, frig și cald, îmbrăcat și dezbrăcat. Și nemaiputând rămâne în aceeași stare inertă doarece acum au deja niște repere și relația cauză-efect, pornesc în lume, să experimenteze acest mister numit ”viață”. În mintea mea, tonul de ”izgonire” din Rai n-a sunat niciodată amenințător sau mânios, ci mai degrabă suna ca al unui părinte care constată cu oarecare regret că i-au crescut copiii și acum trebuie să-și ia viața în propriile mâini, și să plece în lumea duală, doar ca să o descopere și să se descopere și pe sine cât mai bine, ca apoi să se întoarcă acasă.

Având pentru prima dată o scară de valori, niște repere și niște valori ”absolute”, de genul ”bine” și ”rău”, primii oameni încearcă cumva să se adapteze noii vieți, cu toate aspectele ei, dar regretând faptul că au pierdut locul călduț din Rai. Din păcate, prima și cea mai constantă greșeală pe care o fac e regretul că au ”lansat experimentul” și în loc să se concentreze pe situația actuală și cum pot învăța mai mult din ea, gândul lor stă tot la trecut și la orice modalitate (da, orice modalitate, chiar și la a-i da în cap fratelui – vezi conflictul Cain și Abel) de a intra înapoi în grațiile Creatorului și a ajunge cât mai repede și fără efort înapoi Acasă.

Și uite așa, din acea disperare de separare, abandon și nevoie de supraviețuire apare el: EGO-ul. In dicționarul Cambridge, Ego-ul este definit ca și ideea unei persoane despre ea însăși, mai ales în ceea ce privește stima de sine și importanța pe care și-o acordă, iar în psihanaliză, reprezintă acea parte din mintea unei persoane care face legătura între dorințele ascunse ale subconștientului și cerințele și impunerile lumii înconjurătoare în care trăim. Deși blamat, Ego-ul este de fapt doar interfața (da, ca la telefoane și PC-uri) prin care o persoană acționează și reacționează conform cu lumea înconjurătoare. Dacă punem Ego-ul în același scenariu cu dorința noastră arzătoare de a face orice ca să ajungem înapoi la binele primordial, rezultă un sentiment de frică: dacă nu o să facem ce trebuie sau ce este necesar ca să ajungem înapoi acasa? Dacă rămânem aici și așa pentru totdeauna? Ca și cum acest ”rămas aici” ar însemna tragedia absolută și răul suprem.

Chiar daca nu suntem conștienți de aceasta, aici nu vom rămâne pentru totdeauna, cu siguranță, pentru că legile materiei și ale fizicii nu permit acest lucru în Universul de azi, dar tot am reușit măcar cu această ocazie să gustăm FRICA. Și unde este frică, nu mai e nimic altceva. Pentru că frica paralizează, dă peste cap totul, de la psihic la corp, înlătură discernământul și puterea de concentrare și de găsire a unei rezolvări pentru o situație oarecare. Frica îți spune, dictează sau strigă, în funcție de ”gravitatea” situației, să faci orice ca să scapi! Să fugi, să minți, să omori, orice, doar să nu-ți mai fie frică de acel ceva de care te simți amenințat.

Acum câteva zeci de mii de ani, pericolul era real, nu eram în vârful lanțului trofic ca și specie, deci toate mecanismele de apărare construite fizic și psihic în acea perioadă erau mai mult decît folositoare, și ne-au asigurat supraviețuirea atât ca specie cât și ca indivizi. Dar azi…am rămas cu mecanismele, și fără un pericol pe măsura lor. Am știut bine de tot să le transformăm in reflexe și automatisme, foarte bine ascunse în subconștient, astfel că nici nu recunoaștem ce facem atunci când ni se atrage atenția că nu ne comportăm chiar Ok. Astăzi, mecanismele noastre de autoapărare intră în funcțiune de câte ori sesizăm un posibil pericol: un proiect care vine peste noi și căruia avem impresia că nu ii vom face față, un coleg care își ia mașină model mai recent ca a noastră și noi avem senzația că astfel pierdem cursa în fața lui, o vecină care se parchează pe locul nostru și astfel simțim că ni se fură proprietatea și avuția, și așa mai departe.

Ego-ul este cel care este interesat să ne fie nouă bine, să supraviețuim și să ne păstrăm șansele în această ”cursă” a vieții. Frica de a pierde, ce avem, pe alții, pe noi înșine, libertatea noastră, ceva, orice, declanșează Ego-ul ca pe un mecanism de apărare în fața unui pericol mai mult sau mai puțin real. Dar frica….frica e reală! E acolo, și o alimentăm! Si odată cu ea, alimentăm și Ego-ul:

• Cum să mă pună pe mine să fac asta? Dacă o fac acum și apoi se va cere mereu de la mine să o fac? – și asta înseamnă, bineînțeles, că apar și niste sentimente de inferioritate, nesiguranță și abuz din partea celorlalți!
• Trebuie să am cel mai bun/mare/nou/nemaivăzut obiect/partener/loc de muncă/familie, pentru că asta mă va scoate în evidență, oamenii mă vor vedea și mă vor respecta, deci voi fi in siguranță!
• Trebuie să am cât mai multe, din toate, pentru că asta îmi aduce siguranța că am resurse necesare și nu rămân fără!

Fără să ne dăm seama, ne alimentăm fricile din necunoaștere, din neînțelegerea lumii din jurul nostru, din sentimentul că dacă nu vom face orice să ne fie nouă bine, sigur ne va fi rău! Doar așa zice și scara de valori pe care am primit-o la început: dacă nu e bine, nu poate fi decât opusul, adică rău. Uităm că astăzi noi suntem mai aproape de vârful lanțului trofic decât acum câteva mii de ani, că omul de lângă noi are aceleași frici și spaime ca și noi, că noi toți vrem să supraviețuim și să ne fie bine, și, cel mai important, că nu e nici o competiție între noi! Dacă eu am ceva, nu înseamnă că nu mai este destul și pentru altul! Este destul pentru toți, atâta timp cât nu ne cuprinde panica și disperarea de a strânge pentru noi toată avuția, așteptând un pericol imaginar să ne atace. Atâta timp cât nu ne panicăm, deținem controlul propriilor acțiuni și putem acționa în cauză. Când ne activăm Ego-ul prin frica de a pierde, pierdem în primul rând controlul propriei ființe, și în al doilea rând, tot.

Ego-ul este carcasa care învelește un suflet care se crede, eronat, gol! Un Ego expandat trădează un om care nu se cunoaște.