(E GO)l, săracul!

La început au fost Adam și Eva. Și mărul… și șarpele. Și pe când se gândeau Adam și Eva care o fi problema cu mărul interzis (recunosc ca și eu ca și copil m-am întrebat de multe ori care era problema cu mărul acela special!!!), apare șarpele în peisaj. Cei doi habar nu aveau ce se întâmplă în jurul lor, nu aveau repere și nici un sistem de valori după care să se orienteze, căci totul era perfect și cineva se îngrijea de ei, astfel că nu se întâmpla nimic interesant în existența lor. Dar, ca orice om, erau curioși. Să ridice mâna cel care nu a fost curios niciodată de o interdicție! Și atunci apare șarpele, continuarea o știm cu toții, și cei doi protagoniști își primesc instant… scara de valori! Află imediat ce înseamnă bine și rău, negativ și pozitiv, frig și cald, îmbrăcat și dezbrăcat. Și nemaiputând rămâne în aceeași stare inertă doarece acum au deja niște repere și relația cauză-efect, pornesc în lume, să experimenteze acest mister numit ”viață”. În mintea mea, tonul de ”izgonire” din Rai n-a sunat niciodată amenințător sau mânios, ci mai degrabă suna ca al unui părinte care constată cu oarecare regret că i-au crescut copiii și acum trebuie să-și ia viața în propriile mâini, și să plece în lumea duală, doar ca să o descopere și să se descopere și pe sine cât mai bine, ca apoi să se întoarcă acasă.

Având pentru prima dată o scară de valori, niște repere și niște valori ”absolute”, de genul ”bine” și ”rău”, primii oameni încearcă cumva să se adapteze noii vieți, cu toate aspectele ei, dar regretând faptul că au pierdut locul călduț din Rai. Din păcate, prima și cea mai constantă greșeală pe care o fac e regretul că au ”lansat experimentul” și în loc să se concentreze pe situația actuală și cum pot învăța mai mult din ea, gândul lor stă tot la trecut și la orice modalitate (da, orice modalitate, chiar și la a-i da în cap fratelui – vezi conflictul Cain și Abel) de a intra înapoi în grațiile Creatorului și a ajunge cât mai repede și fără efort înapoi Acasă.

Și uite așa, din acea disperare de separare, abandon și nevoie de supraviețuire apare el: EGO-ul. In dicționarul Cambridge, Ego-ul este definit ca și ideea unei persoane despre ea însăși, mai ales în ceea ce privește stima de sine și importanța pe care și-o acordă, iar în psihanaliză, reprezintă acea parte din mintea unei persoane care face legătura între dorințele ascunse ale subconștientului și cerințele și impunerile lumii înconjurătoare în care trăim. Deși blamat, Ego-ul este de fapt doar interfața (da, ca la telefoane și PC-uri) prin care o persoană acționează și reacționează conform cu lumea înconjurătoare. Dacă punem Ego-ul în același scenariu cu dorința noastră arzătoare de a face orice ca să ajungem înapoi la binele primordial, rezultă un sentiment de frică: dacă nu o să facem ce trebuie sau ce este necesar ca să ajungem înapoi acasa? Dacă rămânem aici și așa pentru totdeauna? Ca și cum acest ”rămas aici” ar însemna tragedia absolută și răul suprem.

Chiar daca nu suntem conștienți de aceasta, aici nu vom rămâne pentru totdeauna, cu siguranță, pentru că legile materiei și ale fizicii nu permit acest lucru în Universul de azi, dar tot am reușit măcar cu această ocazie să gustăm FRICA. Și unde este frică, nu mai e nimic altceva. Pentru că frica paralizează, dă peste cap totul, de la psihic la corp, înlătură discernământul și puterea de concentrare și de găsire a unei rezolvări pentru o situație oarecare. Frica îți spune, dictează sau strigă, în funcție de ”gravitatea” situației, să faci orice ca să scapi! Să fugi, să minți, să omori, orice, doar să nu-ți mai fie frică de acel ceva de care te simți amenințat.

Acum câteva zeci de mii de ani, pericolul era real, nu eram în vârful lanțului trofic ca și specie, deci toate mecanismele de apărare construite fizic și psihic în acea perioadă erau mai mult decît folositoare, și ne-au asigurat supraviețuirea atât ca specie cât și ca indivizi. Dar azi…am rămas cu mecanismele, și fără un pericol pe măsura lor. Am știut bine de tot să le transformăm in reflexe și automatisme, foarte bine ascunse în subconștient, astfel că nici nu recunoaștem ce facem atunci când ni se atrage atenția că nu ne comportăm chiar Ok. Astăzi, mecanismele noastre de autoapărare intră în funcțiune de câte ori sesizăm un posibil pericol: un proiect care vine peste noi și căruia avem impresia că nu ii vom face față, un coleg care își ia mașină model mai recent ca a noastră și noi avem senzația că astfel pierdem cursa în fața lui, o vecină care se parchează pe locul nostru și astfel simțim că ni se fură proprietatea și avuția, și așa mai departe.

Ego-ul este cel care este interesat să ne fie nouă bine, să supraviețuim și să ne păstrăm șansele în această ”cursă” a vieții. Frica de a pierde, ce avem, pe alții, pe noi înșine, libertatea noastră, ceva, orice, declanșează Ego-ul ca pe un mecanism de apărare în fața unui pericol mai mult sau mai puțin real. Dar frica….frica e reală! E acolo, și o alimentăm! Si odată cu ea, alimentăm și Ego-ul:

  • Cum să mă pună pe mine să fac asta? Dacă o fac acum și apoi se va cere mereu de la mine să o fac? – și asta înseamnă, bineînțeles, că apar și niste sentimente de inferioritate, nesiguranță și abuz din partea celorlalți!
  • Trebuie să am cel mai bun/mare/nou/nemaivăzut obiect/partener/loc de muncă/familie, pentru că asta mă va scoate în evidență, oamenii mă vor vedea și mă vor respecta, deci voi fi in siguranță!
  • Trebuie să am cât mai multe, din toate, pentru că asta îmi aduce siguranța că am resurse necesare și nu rămân fără!

Fără să ne dăm seama, ne alimentăm fricile din necunoaștere, din neînțelegerea lumii din jurul nostru, din sentimentul că dacă nu vom face orice să ne fie nouă bine, sigur ne va fi rău! Doar așa zice și scara de valori pe care am primit-o la început: dacă nu e bine, nu poate fi decât opusul, adică rău. Uităm că astăzi noi suntem mai aproape de vârful lanțului trofic decât acum câteva mii de ani, că omul de lângă noi are aceleași frici și spaime ca și noi, că noi toți vrem să supraviețuim și să ne fie bine, și, cel mai important, că nu e nici o competiție între noi! Dacă eu am ceva, nu înseamnă că nu mai este destul și pentru altul! Este destul pentru toți, atâta timp cât nu ne cuprinde panica și disperarea de a strânge pentru noi toată avuția, așteptând un pericol imaginar să ne atace. Atâta timp cât nu ne panicăm, deținem controlul propriilor acțiuni și putem acționa în cauză. Când ne activăm Ego-ul prin frica de a pierde, pierdem în primul rând controlul propriei ființe, și în al doilea rând, tot.

Ego-ul este carcasa care învelește un suflet care se crede, eronat, gol! Un Ego expandat trădează un om care nu se cunoaște.

Leave a comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

A WordPress.com Website.

Up ↑