Întrebări personale

Omul care știe cine este, este ca o stâncă: nimic nu îl poate atinge!

Am ascultat cuvintele, le-am înțeles sensul, și totuși nu am știut la ce se referă.

Au trecut câțiva ani până să le înțeleg și să mi le însușesc, și iată mai jos ”traducerea” mea pentru acele cuvinte.

Ne naștem cu toții într-o anume familie, care ne dă în primul rând un nume. Nume care, nu știu dacă v-ați întrebat vreodată dacă se poate schimba, dar am aflat că este foarte greu, mai ales dacă este vorba de prenume, și se poate face doar în instanță și cu un motiv bun de tot. Nu poți să zici doar că nu îți place numele tău și că tu n-ai fii ales niciodată așa ceva să îți apară în buletin.

După care ni se înmânează un fel de ”fișă a postului”:

• Naționalitate
• Sex
• Religie.

Fără nici o posibilitate pe moment de a ne opune sau de a ne exprima părerea, ni se pun în brațe aceste ”ustensile” și suntem trimiși la treabă. Încep apoi așteptările:

• Ai o anume naționalitate, sigur te comporți într-un fel anume, că doar așa fac toți (sau cel puțin majoritatea, și doar n-o să te comporți tu altfel, făcând parte din același grup)
• Ai un anumit sex și o vârstă, deci este neapărat imperativ să te comporți așa cum ”se așteaptă” cei din jur de la cineva de sexul și vârsta ta
• Ai un anumit venit sau statut, absolut te comporți într-un fel așteptat, decis și etichetat de cei din jur.

Și putem continua așa mult, mult timp, până când…ne dăm seama că aceștia nu suntem noi! Acestea sunt condiționări impuse (atât negative, cât și pozitive) de oameni care au avut anumite experiențe și au tras anumite concluzii în urma lor. Acum 1000 de ani, dacă ai fi spus că într-o zi vei zbura, ai fi fost ars pe rug sau, în cel mai bun caz, văzut ca un nebun. Azi, zburăm de rutină, nu ni se mai pare nici măcar interesant, ca să nu mai spun miraculos. Am înțeles legile fizicii, am înțeles nu doar că se poate, ci că e chiar avantajos, deci acum e ceva la ordinea zilei. Dar dacă la capitolul tehnic stăm cât de cât bine (măcar că nu mai sunt arși pe rug cei ce caută răspunsuri), la capitolele morală, etică și psihologie, stăm prost, foarte prost. Acolo parcă numai nu vrem să dăm drumul zilei de ieri, oricât de trecută și lipsită de actualitate ar fi. Stăm mereu melancolici la ce a fost și cum am fost, fără să ne aruncăm măcar o secundă privirea la prezent și la viitor. Dacă ne-am uita în prezent, am putea trage o concluzie față de situația în care ne găsim, am avea primul nostru reper real, propriu și care ne-ar ajuta pe viitor. Care viitor…ni se pare exact ca perlele fetiței din poveste: n-am vrea să renunțăm la ele fără să știm sigur CE și CÂND vom primi în schimbul lor. Ne este FRICĂ să renunțăm la niște bocanci, să zicem, care ne strâng, dar ne-am obișnuit cu ei, pentru că nu suntem siguri că vom găsi ceva mai bun. De fapt, de cele mai multe ori, chiar ne este FRICĂ să nu cumva să găsim ceva mai rău. Și atunci, încercăm să păstrăm o stare inertă, dar măcar nu se întâmplă nimic in ea, chiar dacă ne doare și ne apasă, dar măcar nu e mai rău! Nu contează că poate fi mai bine, oricum nu prea avem timp să ne gândim la mai bine (cine are timp de visat cai verzi pe pereți?) atunci când strângem din dinți extrem de tare să menținem un ”echilibru” stricat.

Dar scara de valori ne-a fost dată, o avem, și așa cum putem merge în jos, putem merge și în sus. Până la urmă acesta este și motivul pentru care ni se zice să nu ne uităm în jos când ne cățărăm pe undeva: ca să nu rămânem cu gândul și frica la ce e jos, și să ne putem concentra la a ajunge cât mai sus.

Atâta doar că ”fișa postului” este de prea multe ori strictă: nu o respecți (inclusiv nu ți-e frică de ceea ce ți s-a spus ca ar trebui să-ți fie frică, pentru că tuturor înaintașilor tăi le-a fost frică, și nimeni nici n-a cutezat să își înfrunte frica), nu mai faci parte din grup. Iar a nu mai fi parte din grup, declanșează acel sentiment de abandon primordial, acea frică de alungare, de pedeapsă, acele sentimente greșit înțelese. În loc să ne încumetăm să încercăm ”nefăcutul”, ne conformăm, și astfel pierdem exact curiozitatea si scânteia din noi. Și ne întoarcem spășiți în limitele ”fișei postului”, create de percepțiile altor oameni și propriile lor limitări. Ne însușim limitările altora, și de foarte multe ori le apărăm cu propria viață, convinși fiind că ele sunt ale noastre, au izvorât din noi, și nu că le-am primit din exterior.

O singură întrebare ne poate ajuta: dacă nu aș fii primit această informație din exterior, la fel as fii gândit/procedat/considerat/judecat și eu?

Iar această întrebare poate fi ușor pliată pe diverse aspecte ale vieții:

Chiar îmi doresc ceea ce se consideră ”normal” să îmi doresc? – aici intră de la bunuri materiale, până la atitudine, viziune asupra vieții, kilograme, familie, bani, carieră, orice din capitolul Dorințe.

Chiar îmi place să fac asta și simt că acesta sunt eu, făcând asta? – întrebarea aceasta are sens atunci când vine vorba de meserii ”la modă”. Într-o vreme toată lumea ”dădea la medicină”, ”se făcea contabil”, ”făcea Dreptul”, că doar asta făcea grupul cu care se indentificau. Nu contează că unii chiar nu aveau înclinații, sufereau de depresii și erau total nefericiți, asta li se spunea că le ”aranjează” viitorul, și siguranța se pare că era singurul lucru pe care îl căutau. Nu fericirea, nu împlinirea, ci siguranța chiar cu prețul vieții!

Cum mă văd eu pe mine? – cum ne văd cei din jur are de-a face cu propria lor percepție, experiențele lor de viață și concluziile pe care ei le-au tras. S-ar putea ca imaginea lor despre tine să fie la ani lumină distanță de realitatea ta doar pentru că este singurul lucru pe care îl cunosc și altceva nici nu își pot imagina.

Dacă azi n-aș mai fi nimic din ceea ce am fost ieri, ce aș fi? – dacă mâine n-ai mai avea nici casa, nici familia și nici jobul de azi, cine ai fi? Cine ai fi, dacă n-ai mai fi ”Tu”?