Sufăr de fericire!

Oare când a început să ne fie frică de fericire? Când am tras concluzia că e mai bine să stăm în suferință și tăcere decât să ne auzim vocea în lume și să ne apucăm de trăit?

Am auzit multe bancuri și am văzut multe filme satirice despre ”cât de la modă ești dacă ești supărat, enervat, furios și mai ales dacă te plângi”, cum că dacă vrei să îți faci prieteni e bine să mergi într-o stație de autobuz și să începi să te plângi și să înjuri în stânga și în dreapta. Am auzit și am și observat că dacă mergi pe stradă cu o față senină, zâmbești celui care ți se adresează, zici ”te rog” și ”mulțumesc!”, ba mai și lași restul la casă că doar nu te fac pe tine câțiva bani, sigur ceva nu e OK cu tine. Oamenii încep să se uite ciudat, unii cu curiozitate, alții cu furie, alții se întreabă cum faci să fii așa, dar puțini se încumetă să ”se riște” să facă la fel.

Fericirea pare ceva de neatins, ceva după care sună eroic să alergi, dar cu certitudinea că de fapt alergi în van și te sacrifici urmărind o nălucă prin pustiuri. Și ”alergatul” după fericire ne doare, că doar…toate dor, nu-i așa? Am ajuns la paradoxul reprezentat de durerea fericirii! Oare am putea merge și mai departe decât suntem deja de ce reprezintă de fapt fericirea? De ce ținem să facem din durere o virtute, din suferință ceva de dorit, din tristețe și durere un monument de jertfă ”eroică”?

De ce doare viața? De ce nu poate fi pur și simplu, trăită? Hai să nu exagerez și să nu vorbesc de fericire, entuziasm, inspirație, recunoștință și chef de viață! Mă limitez la o singură întrebare: de ce să fie o experiență negativă? De ce să nu o luăm măcar cum este? Este cum este, și asta este, fără să îi alocăm vreun sentiment. Și dacă am face doar atât, tot am fi mai aproape de fericire.

Și da, fericirea există, este reală, poate fi atinsă, se plimbă printre noi dar lasă la alegerea noastră să o vedem. Fericirea este alegerea trăirii fiecărei zile, așa cum este ea. Este o stare de spirit care vine din interior și nu are nici o legătură cu ce se întâmplă în afara noastră. Ea merge mână în mână cu asumarea trăirii în prezent, cu observarea vieții, cu înțelegerea lucrurilor și lipsa judecății. Fericirea ține de suflet, de entuziasmul cu care sufletul trece prin viață și are nevoie de liniște și asumare ca să se lase simțită. Deși Ego-ul ne amăgește greșit că ceva material sau social ne va aduce fericirea, putem observa ușor că este doar o himeră, atâta timp cât aproape imediat ce am obținut acel lucru sau statut, nivelul ”fericirii” noastre scade. Și plecăm iar în căutarea fericirii noastre, pe tot felul de tărâmuri, acumulând experiențe, lucruri și persoane și simțindu-ne la final tot triști. O căutăm oriunde și pe peste tot, mai puțin în noi. La cum ne simțim zi de zi, la cât de mult ”suferim” nu avem cum să ne gândim să o căutăm în noi! Cum să ne gândim că fericirea e generată de noi când în noi curg râuri de durere, suferință și disperare? Cum să ne imaginăm măcar o clipă că acele râuri au fost construite de noi, pot fi secate tot de noi, și că în locul lor putem pune fericirea? Cum să ne imaginăm din rolul nostru bine cunoscut de victimă că putem fi cei care decidem asupra existenței noastre?

Prin a avea încredere! Încrederea că deși acum nu o vedem, nu o auzim, nu o simțim, totuși se poate! Prin asumarea faptului că orice este posibil. Prin a ne cumpăra ceva drăguț doar pentru a ne aduce aminte cum se simte pe moment bucuria, pentru ca apoi să știm ce sentiment avem de menținut de acum încolo. Prin a înțelege că dacă nu suntem fericiți cu cine suntem, nu vom fi cu nimic din afara noastră, și cine suntem putem decide și schimba în orice zi. Și prin a ști că oricând vom fi împăcați și fericiți în interiorul nostru, și aici mă refer la fericirea sinceră și autentică și nu la mândria Ego-ului, atunci toate în jurul nostru se vor aranja pe măsura fericirii noastre. Nu în afara noastră se întâmplă lucrurile, ci totul pornește din interior. Acolo e de văzut de fiecare dată dacă am pus și fericire în deciziile și dorințele noastre, la noi să ne uităm de fiecare dată când ceva nu e pe placul nostru.