Minimum Effort Law

The Universe moves, and together with it, we all do. Every molecule, cell, organism, plant, light wave, everything moves. If you close your eyes, breath and sit quiet, you can feel how your heartbeat gently moves your body, how air slowly goes in and out of your lungs, how the flow of life animates you.

We are in continuous change and continuous movement. Nothing stops, not even for one unit of Planck time. And during all this time, we struggle. We fight with everything we encounter, we consume a big and unnecessary amount of energy to keep things stable, to make life safe, to survive or to get something better. We are born fighting and we die fighting. Or, at least, that is how we are told things should happen. Anything less than that means you might be a lazy, sloppy, unambitious person.

Now let me ask you a few questions! Does the tree struggle to make it through the seasons? Does it fight when its time is over? Does the seed ask for more resources and is torn appart in tears for fearing that it will lack the necessary stuff to grow roots and get out of the ground? Does the light fight the athmosphere to cross it? Does the bird constantly worry about the air not supporting its weight and possibility that it might fall? As far as I have heard, no! But we do!

We seem to have forgotten of one important and helpful universal law: the law of minimum resistance and minimum energy. That means, as long as you are built for something, that something will come to you in the easieast way, you will be able to conduct that activity with the minimum effort and encounter a minimum resistance when doing it. Just like the wings and the feathers are made for flying, lungs are made for breathing (which, thankfully, is not entirely under our control, otherwise we might see people forgetting to breath), the cell membrane is perfectly adapted to exchanging substances, and so on. But we struggle, and we worry, and every single day is seen like a day on the battlefield.

Of course! Because, first of all, we are told since a young age that life means struggle, suffering, loss and even death. Too little times we are told that we are here to enjoy the experience and make the most out of it. Almost nobody says out loud that we are actually on a playground, and we are here to play. It’s common sense to consider life should be taken seriously. And any other opinion means you are not a serious person and people can’t count on you. I wonder if they ever count on themselves?! After we grow up, we are told that responsability is a must, seriousity is a rule and every single day you will have at least one battle to fight in order to keep life moving on. If you don’t obey these rules, you are not a person who can be trusted, you are not worthy, you are lazy, with a lack of vision, passion and future.

Yes, seriousity and responsability are a must, but only when needed. And especially with our own selves. We should take our whishes, dreams and talents seriously. Afterwards, have the maturity to follow them, don’t let anyone get in the way and live every single day with enthuziasm and passion. But life is joy and shouldn’t be hard. Life is easy, life is light when you follow your own meaning and purpose. Just like the feathers and everything else that naturally flows, if it’s your way, it’s easy. If not, the struggle could even break you down. So find your way and remember to always follow it.

If you do the thing that you were meant for, there is no resistance, no struggle, no fight. There is only flow!

Exercițiu de imaginație – Iertare

De mic copil am avut o întrebare preferată: de ce? Și nu era acel ”de ce?” care contestă autoritatea (știu că majoritatea oamenilor asta înțeleg când îi întrebi, Doamne ferește!, ”de ce faci/să fac asta?”. Nu, la mine era în ideea: vreau să înțeleg asta, am nevoie să înțeleg asta, îmi doresc să înteleg! Întotdeauna mi-am dorit să înțeleg cum funcționează ceea ce există în jurul meu, de la oameni, până la legile Universului, fizică, chimie, astronomie, tot. Pentru că, în mintea mea, dacă înțeleg cum funcționează viața, am înțeles tot, totul are un sens și viața devine nu doar ușoară, ci chiar o fericire!

Așa că de mic copil mi-am pus întrebarea ”de ce?”, mai ales în legătură cu comportamentul uman. Și, cumva, nu mi-a trecut prin gând niciodată că un om care are un comportament distructiv ar fi rău. Nu, în nici un caz, deși am auzit de multe ori explicația asta oarecum simplă, dar atât de limitativa ” E rău! E al naibii! N-ai ce să discuți cu el/ea, că mai mult de atât nu vrea!”. M-am gândit mereu care ar fi putut fi împrejurările, conexiunile logice din mintea celui care le-a făcut, concluziile și gândurile pe care le-a avut cineva când s-a comportat mai frumos sau mai urât cu altcineva. Și uite așa, m-am apucat să întreb, pe unul și pe altul, și de cele mai multe ori pe mine însămi, că îmi eram cel mai la îndemână. Încă un lucru pe care l-am mai observat a fost că de cele mai multe ori răspunsurile s-au împărțit în două categorii, mari, care ies ușor în evidență și au părut cele mai la îndemână:

  1. Nu știu! – da, unii oameni recunosc că nu știu de ce au făcut un anumit lucru sau de ce au luat o decizie. Dacă îi întrebi rapid care este motivul pentru care au zis ce au zis sau au făcut ce au făcut, cel mai probabil o să răspundă că nu știu, sau așa le-a venit pe moment sau…că așa au făcut mereu, cum să facă altfel?
  2. Nu am de ce să mă justific (ție/cuiva/oricui/cine ești tu să mă iei la rost?) – a doua categorie mare de răspunsuri. Dacă cei din prima categorie încercau măcar să se gândească la un răspuns, deși și pe ei îi lua întrebarea pe nepregătite, a doua categorie se simțea de-a dreptul atacată, jignită și încerca prin orice mijloace să se apere, cum altfel, decât atacând înapoi.

Și totuși, concluzia mea personală a fost că nu prea avem argumentele la noi când facem ceva, unele lucruri le facem din reflex, instinct, autoconservare. Și dacă cineva ne trage de mânecă, ripostăm și atacăm, că doar noi știm cel mai bine că modul în care ne-am comportat în cele câteva zeci de ani pe care i-am petrecut deja pe pământ, funcționează și ne-a ținut în siguranță. Sau… nu?

Cu aceste gânduri în cap, cu planetele ”nealiniate” de ceva vreme (altă explicație mai logică chiar nu am pentru anumite fenomene petrecute în ultima vreme 🙂 ), m-am apucat de niște exerciții de imaginație. Utopia a început să se nască și să crească frumos în mintea mea, cu o primă variantă de realitate și o primă întrebare de genul ”Cum ar fi dacă…?”.

Cum ar fi dacă ne-am cere iertare sincer? Cu argumentele la noi? Cu sufletul pe față și sentimentele la vedere?

Cum ar fi dacă atunci când un om strigă în trafic, recunoaște că se simte obosit de lume, de viață, nu mai știe cum să se autogestioneze și atunci, strigă la alt șofer? Cum ar fi să își ceară apoi iertare, recunoscând că de fapt nu are nimic cu celălalt om, ci că încă nu s-a prins cum e cu viața asta și de multe ori se simte copleșit? Și oare cum s-ar simți și cât de mult l-ar înțelege cel înjurat, știind că nu are de ce să se simtă atacat personal, cum ar fi să se lase cu compasiune și înțelegere în loc de răspuns cu…aceleași injurii?

Cum ar fi dacă un copil care lovește alt copil ar recunoaște că de fapt acasă…e un fel de iad permanent. Și câteodată, o mai încasează și el. Câteodată, de mai multe ori pe zi. Sau este invizibil pentru părinți. Și atunci, pachetul de mâncare al colegului, fața lui liniștită și încrezătoare, îi aduc aminte de ceea ce el nu are, îl fac să plângă de nervi și de nedreptate, dar acasă el nu are voie să plângă. Așa că lovește! În toți și în toate, doar ca să își înece frustrarea și amarul în lacrimile celui lovit! Cum ar fi să recunoască sincer că tot ce vrea e ca cineva să îl prețuiască, să îi arate că are încredere în el și că îl respectă? Și cum ar fi să reușească să se oprească înainte de a lovi, să își recunoască motivele și să înceapă să lucreze cu sine însuși?

Cum ar fi dacă ne-am recunoaște în primul rând nouă înșine motivul pentru care strigăm, lovim, amenințăm? Cum ar fi dacă ne-am recunoaște că stăm prost cu stima de sine, cu valoarea proprie, că nu știm nici ce și nici cum să facem, dar cu toate astea, încercăm? Cum ar fi dacă, înainte să strigăm, ne-am aduce aminte că și X/Y/Z au strigat la noi și ne-au făcut să ne simțim aiurea, dar omul din fața noastră nu e nici X, nici Y, nici Z, ci e doar proiecția amintirii și a nesiguranței noastre asupra omului din fața noastră? Și poate că omul care acum ne stă alături chiar vrea să ne ajute, dar amintirile și preconcepțiile noastre nu îl lasă.

Cum ar fi să recunoaștem ceea ce ne face să suferim, să o înțelegem și, cu compasiune față de noi înșine, să o rezolvăm? Oare să fie asta iertarea?

A WordPress.com Website.

Up ↑