Would we still talk to each other?

I look at you and I hear you. I understand your words and I perceive your body language. All the sounds that come from you, the tone, the gestures and… the feelings. I can get agitated or nervous or calm, just by watching you.

But it is not you the one that says what I hear. Your words, you expressing yourself, has to go through my „landing modules”: I receive the information and I unpack it and use it according to my dictionary. What you say has a meaning to me only based on my dictionary. I will never be able to translate your message outside my definitions, just because for now, my imagination is unaware of those possibilities.

But the same happens with you. All the things you tell me are coming already prepacked by your own dictionary. The words you use, your gestures and tone, everything comes fully packed based on your needs, wishes, desires, loss. You also cannot express something that is not familiar to yourself. You will always speak your words, knowing exactly what you meant, while I will be listening to you, considering I fully understand what you wanted to say, but following my own decripting code.

In the case stated above it’s almost as if you tried sendig a boat (because that is the only transportation mean you know) to an airport (as that is the only receiving method I have). Although both boats and airports have to do with sending and receiving packages, I need a lot of immagination to make these work in the same registers.

So, we have the following situation: a boat can’t dock in an airport, but there has to be a way to make this work. Of course, if you don’t care too much about the other person or anybody else, per se, there is no need to look more in deep. But it is stil a good exercise if you want to learn more or just to be able to communicate (not speak!) with as many people as possible.

Taking these from an engineering point of view, the first necessary step is to realise the issue with the boat, airport, garage, car, etc. What I mean is that you have to realise there are a lot of things that can be transmitted using exactly the same words. First you have to become aware that your way of communicating, or other people’s, is not the only way. And is not wrong! Whatever communication method you have, is OK, as long as you are aware of it.

The second step would be to realise other people’s communication method and to try to decode it. That usually goes with asking a lot of questions, with no feelings involved, stating from the begining your clear objective that you would like to better understand the other one. Try decoding as much as possible, but be aware that the other person might not know exactly how he reacts, when, why, and might not be able to explain you their dictionnary. Or they might do it, considering they did an awsome job, and fail miserably. I will explain why, a little bit lower.

The third and final step would be to constantly do maintenance on the your boat-airport kind of relationship. That means that you have to fine tune it, keep up to date and invest time in all this communication stuff.

That’s how it goes in logical, everyday, real life. But that is, most of the times, based on Ego. So that means that everything you or I say, everything you or I understand, will have the first mission to save our own Egos. The rest, is the actual truth, but the main communication is triggered, maintained and insisted upon, in order to protect and make flourish our Ego. Again, this is not a bad thing, as the Ego is just a tool in our hands. The fact that we use it, despite and against others, is a totally different thing. The Ego is simply our survival interface in this world. But it’s perception affects our lives in full mode. Wether it was hurt or just considered it was, it will always assume its own survival depends on thriving inspite anything else, sometimes even inspite of other human beings. It’s main purpose is to keep us alive, just that sometimes it makes us even lose control and do awful things in the name of survival. It is just a tool, but one of which we should be aware and learn to use.

The thing is that unless you are aware of this, you have no idea what triggers and what sets you up. As I said above, some people think they have explained everything perfectly and deem the other one to be an idiot by not undersresting their message (words, intentions, gifts, etc). They don’t understand that what they send as a message, is totally triggered by their hurt Ego, emotions, past experiences, things hidden in the deepest corners of their mind. And that the same happens to the receiver, that understands everything based on his personal experiences and conclusion. Maybe the first one may raise their tone, because of how their boss/parents/tutors did in order to make them pay attention, and the second one might understand he did something wrong, because he was yelled at only when he got in trouble. The words heard by both of them are the same, the messages… far away. Without understanding that the ones speaking and understanding are not their true selves, and without trying to adjust the communication code so that they fall the closest, there is no way in the world for these two people to get along. And their relationship, in case it has to exist due to outside demands, will fail, bringing them to failure too. They will increase their frustration, lower their self esteem, get tired explaining and understanding, and so on.

We are human beings for now, in a material world. Words and feelings and different ways of expressing ourselves are the only tools we have for now. We can choose to refine them, or go by our survival instinct.

But what if we could see each other’s souls? Would we still talk to each other?

Suflul zilelor noastre

Mi-aduc aminte și acum cum, pe la 5-6 ani, stăteam intr-o zi în pat și mă chinuiam să adorm pentru somnul de prânz. Am considerat întotdeauna dormitul la prânz o corvoadă și o răsunătoare pierdere de timp până prin liceu, dar apoi am ”întors armele” și am devenit cei mai buni prieteni. Dar, revenind la acea amintire, încercam din răsputeri să nu mă mișc, în pat, sub plapumă, cu fața băgată în pernă să nu mă distragă nimic. Și cum stăteam eu așa nemișcată, că mă prinsesem că dacă stau nemișcată câteva minute se pogoară Cerurile peste mine și adorm – ca să nu mai stau absolut inutil în pat în timp ce lumea toată mă aștepta să o descopăr, observ că respir! Și mă gândesc eu cu mintea de 5-6 ani că, uite, asta o să mă țină trează! De câte ori inspiram, simțeam cum imi pleca concentrarea de a nu mă mișca și mă simțeam și mai trează! Concluzia din acel moment, cu acea minte: dacă aș fii putut să fac pauză la respirat, poate dădea norocul peste mine să dorm și eu la prănz, altfel știam că nu aveam nici o șansă.

Sărim acum prin clasa a V-a, unde a dat peste mine alt ”noroc”: alergarea de rezistență! Am urât din tot sufletul meu de om la 10-11 ani alergatul acela! După maxim 5 minute, mă durea gâtul, plămânii se cereau afară, mi se stingea becul și ajungeam undeva la același nivel cu Mama Planetă. De câte ori încercam să dau proba aia a vieții, coșmarul care mă urmărea în fiecare noapte la propriu!, mă lua Mama Planetă în brațe, pe ideea: șezi copile pe fundul tău și respiră! Aveam să aflu peste ani de zile, la un moment dat când m-au apucat și pe mine ”trendismele” cu alergatul, că trebuie să ÎNVEȚI SĂ RESPIRI! Șoc! Nemaipomenit! În școală nu mi-a zis nimeni cum să îmi număr respirațiile pe un număr de pași, nu țin minte să fii zis cineva ceva de dozajul de oxigen și respirațiile complete. Concluzia mea de atunci: să iau notă mare la alergarea de viteză, poate și cu obstacole, că la aia de rezistență… renunțam din start. Pentru alergarea de viteză îmi făcusem eu o strategie de alergat cu o singură gură de aer. Aveam viteză, nu pierdeam vremea să respir, dar la sfârșitul probei eram mai mult decât supraobosită fizic și aveam febră musculară încă o săptămână.

Apoi a venit… viața. A venit sarcina și toată inerția vieții mele a fost dată peste cap. La cursurile prenatale am învățat prima oară despre ce înseamnă să respiri corect și cum te poate ajuta asta. Pierdusem deja 26 de ani din viață respirând aiurea, din instinct, fără să mă gândesc prea mult la ce înseamnă asta, ce produce in corpul meu și cum ai putea chiar să o folosești în beneficiul tău. Deși n-am apucat să aplic multe din cele învățate la curs pe când s-a născut copilul, în primele luni m-am văzut nevoită să caut metode de a adormi instant odată cu el, și la comandă, ca să nu fiu un zombi ambulant și letargic din cauza nopților nedormite. Și ghici surpriză! Cele mai multe filme si documentare care tratau insomniile dădeau ca metodă nemedicamentoasă… număratul respirațiilor, cu concentrare pe inspirație și expirație până adormi. Zis și făcut, m-am apucat de treabă, și cam in două săptămâni, taman pe când copilul se obișnuiese să doarmă nopțile legate, am învățat și eu să adorm la comandă. Lucru care totuși s-a dovedit ulterior folositor in cazuri de schimbări de fusuri orare sau ture lungi de lucru. Concluzia mea de data aceasta: îți poți învăța corpul să facă foarte multe lucruri și singurele lucruri de care ai uneori nevoie e să fii conștient că respiri și să ști să numeri!

In urmă cu exact doi ani, după o răcealo-gripă care a durat vreo 6 luni, după sinuzite tratate cu săptămânile degeaba cu tot felul de combinații de antibiotice, am tras o concluzie asupra mea: trebuie să fac ceva cu mine!!! Așa că am început iar să citesc, despre tot felul de metode alternative, naturale si fără nici o substanță sintetică, să îmi las în pace măcar stomacul și ficatul, că mai aveau puțin și își băgau preavizul. Deja fusesem la niște cursuri de dezvoltare personală, și mai era unul care tot fusese prezentat și anunțat de mai multe ori dar nu mă atrăsese până atunci. Era unul care ținea mai mult de corp decât de minte, nu prea vedeam eu legătura între corp și minte pe atunci, dar am zis să fie. Că dacă tot mi-l scoate Universul în față, considerând că nu sunt setările de cookies, am zis hai să încerc. În cel mai rău caz aflu tot ce știam deja. Ei, abia acolo am înțeles exact cum se stă cu mintea, corpul, ce și cum se întâmplă între cele două și cam pe unde să cauți prin tine după ce ai epuizat stocul de pastile din casă. Poți lua tratamente prescrise pe Lună și livrate din Ceruri, dacă crezi că nu te ajută, și/sau dacă nu schimbi ceva si la abordarea minții, tot te vei îmbolnăvi și tot nu-ți va trece. Și încă ceva, o respirație corectă, plus niște gânduri sănătoase, îți pot asigura greutatea dorită fără să alergi degeaba pe coclauri, o stare musculară foarte bună fără antrenamente la sală și multe alte beneficii.

Am învățat de-a lungul timpului să respir și să observ. Am înțeles că atunci când respir, îmi exercit dreptul fundamental și de bază la supraviețuire. Am început să fiu atentă la cât și cum respir, măcar din când în când, deși un călugăr buddhist învață aproximativ 20 de ani, in anii de inițere, doar cum să respire. Am realizat că degeaba ai orice altceva, dacă n-ai aer și că dacă vrei să fii încrezător, ia o gură bună de aer și apoi apucă-te de lucru. În fiecare gură de aer sunt miliarde de particule care ne leagă pe toți: tot aerul din atmosferă a fost recirculat de la începuturile planetei și până acum de mai multe ori. Inspirăm moștenirea celor care au fost înaintea noastră pe aici, și ne expirăm gândurile și trăirile pentru cei care urmează să vină. Aerul (oxigenul) este indiscutabil cea mai necesară și vitală resursă de care avem nevoie. Și respirația este printre primele care trădează lipsa de încredere, stresul și furia, fiind superficială și deconectându-ne de la realitate. Cu cât inspirăm mai adânc și cu mai multă încredere, cu atât suntem mai prezenți în realitate.

Și pentru că tot am scris de respirație, cred că cea mai comună problemă cu ea este atunci când răcim! Atunci toate cerurile se închid, odată cu înfundarea nasului, viața pare o încercare disperată de a mânca/bea/vorbi/dormi printre crize de tuse și muci și, într-un mod miraculos, ne dăm seama că corpul nostru nu face ce vrem noi! Noi vrem să tragem de el, să îl utilizăm până la epuizare, să fie la ordinele noastre 24 din 24, că de aia e acolo! Nu, corpul nostru ”nu de aia e acolo”, dar despre asta, intr-un alt capitol, și atunci când chiar nu mai poate negocia cu mintea pentru puțină pauză, o lanseaza unilateral. Ca într-un contract, corpul suspendă momentar orice activități, până la refacerea efectivului, și abia apoi lasă mintea să preia controlul. Să fiu sinceră cu mine, de fiecare dată când am răcit, treceam prin etape de schimbare: casă, job, situație financiară, care la un moment dat m-au copleșit, și neștiind cum să le gestionez, corpul meu a decretat pauză și…m-a pus puțin în așteptare.

Zilele acestea am încercat să îmi aduc aminte cât mai mult să respir, conștient și complet. Îmi dau seama că m-am cam lăsat pe pilot automat în ultima perioadă și de o vreme nu mi-am mai băgat corpul în seamă. Poate ar fi cazul să îl iau la o discuție până nu o ia pe arătură iar unilateral.

Și dacă n-ați încercat până acum, vă sugerez următoarele exerciții de respirație. Sunt chiar curioasă dacă veți simți efectele, altele decât binecunoscuta hiperventilare, dacă sunt efectuate pentru prima dată sau în ritm prea alert. Se recomandă să începeți cu 2-3 minute de exerciții pe zi, și apoi să măriți durata. Respirațiile se recomandă a fii efectuate cu spatele drept, într-o poziție relaxată, cu mărirea cavității abdomenului și nu a pieptului.

  • 5-5-5 – adică timp de 5 secunde inspirați, 5 secunde mențineți respirația și 5 secunde expirați.
  • 5-10-5 – aceeași pași dar cu alte limite in timp, exprimate tot în secunde

A WordPress.com Website.

Up ↑