Chronicles of a Human Being

Mi-aduc aminte și acum cum, pe la 5-6 ani, stăteam intr-o zi în pat și mă chinuiam să adorm pentru somnul de prânz. Am considerat întotdeauna dormitul la prânz o corvoadă și o răsunătoare pierdere de timp până prin liceu, dar apoi am ”întors armele” și am devenit cei mai buni prieteni. Dar, revenind la acea amintire, încercam din răsputeri să nu mă mișc, în pat, sub plapumă, cu fața băgată în pernă să nu mă distragă nimic. Și cum stăteam eu așa nemișcată, că mă prinsesem că dacă stau nemișcată câteva minute se pogoară Cerurile peste mine și adorm – ca să nu mai stau absolut inutil în pat în timp ce lumea toată mă aștepta să o descopăr, observ că respir! Și mă gândesc eu cu mintea de 5-6 ani că, uite, asta o să mă țină trează! De câte ori inspiram, simțeam cum imi pleca concentrarea de a nu mă mișca și mă simțeam și mai trează! Concluzia din acel moment, cu acea minte: dacă aș fii putut să fac pauză la respirat, poate dădea norocul peste mine să dorm și eu la prănz, altfel știam că nu aveam nici o șansă.

Sărim acum prin clasa a V-a, unde a dat peste mine alt ”noroc”: alergarea de rezistență! Am urât din tot sufletul meu de om la 10-11 ani alergatul acela! După maxim 5 minute, mă durea gâtul, plămânii se cereau afară, mi se stingea becul și ajungeam undeva la același nivel cu Mama Planetă. De câte ori încercam să dau proba aia a vieții, coșmarul care mă urmărea în fiecare noapte la propriu!, mă lua Mama Planetă în brațe, pe ideea: șezi copile pe fundul tău și respiră! Aveam să aflu peste ani de zile, la un moment dat când m-au apucat și pe mine ”trendismele” cu alergatul, că trebuie să ÎNVEȚI SĂ RESPIRI! Șoc! Nemaipomenit! În școală nu mi-a zis nimeni cum să îmi număr respirațiile pe un număr de pași, nu țin minte să fii zis cineva ceva de dozajul de oxigen și respirațiile complete. Concluzia mea de atunci: să iau notă mare la alergarea de viteză, poate și cu obstacole, că la aia de rezistență… renunțam din start. Pentru alergarea de viteză îmi făcusem eu o strategie de alergat cu o singură gură de aer. Aveam viteză, nu pierdeam vremea să respir, dar la sfârșitul probei eram mai mult decât supraobosită fizic și aveam febră musculară încă o săptămână.

Apoi a venit… viața. A venit sarcina și toată inerția vieții mele a fost dată peste cap. La cursurile prenatale am învățat prima oară despre ce înseamnă să respiri corect și cum te poate ajuta asta. Pierdusem deja 26 de ani din viață respirând aiurea, din instinct, fără să mă gândesc prea mult la ce înseamnă asta, ce produce in corpul meu și cum ai putea chiar să o folosești în beneficiul tău. Deși n-am apucat să aplic multe din cele învățate la curs pe când s-a născut copilul, în primele luni m-am văzut nevoită să caut metode de a adormi instant odată cu el, și la comandă, ca să nu fiu un zombi ambulant și letargic din cauza nopților nedormite. Și ghici surpriză! Cele mai multe filme si documentare care tratau insomniile dădeau ca metodă nemedicamentoasă… număratul respirațiilor, cu concentrare pe inspirație și expirație până adormi. Zis și făcut, m-am apucat de treabă, și cam in două săptămâni, taman pe când copilul se obișnuiese să doarmă nopțile legate, am învățat și eu să adorm la comandă. Lucru care totuși s-a dovedit ulterior folositor in cazuri de schimbări de fusuri orare sau ture lungi de lucru. Concluzia mea de data aceasta: îți poți învăța corpul să facă foarte multe lucruri și singurele lucruri de care ai uneori nevoie e să fii conștient că respiri și să ști să numeri!

In urmă cu exact doi ani, după o răcealo-gripă care a durat vreo 6 luni, după sinuzite tratate cu săptămânile degeaba cu tot felul de combinații de antibiotice, am tras o concluzie asupra mea: trebuie să fac ceva cu mine!!! Așa că am început iar să citesc, despre tot felul de metode alternative, naturale si fără nici o substanță sintetică, să îmi las în pace măcar stomacul și ficatul, că mai aveau puțin și își băgau preavizul. Deja fusesem la niște cursuri de dezvoltare personală, și mai era unul care tot fusese prezentat și anunțat de mai multe ori dar nu mă atrăsese până atunci. Era unul care ținea mai mult de corp decât de minte, nu prea vedeam eu legătura între corp și minte pe atunci, dar am zis să fie. Că dacă tot mi-l scoate Universul în față, considerând că nu sunt setările de cookies, am zis hai să încerc. În cel mai rău caz aflu tot ce știam deja. Ei, abia acolo am înțeles exact cum se stă cu mintea, corpul, ce și cum se întâmplă între cele două și cam pe unde să cauți prin tine după ce ai epuizat stocul de pastile din casă. Poți lua tratamente prescrise pe Lună și livrate din Ceruri, dacă crezi că nu te ajută, și/sau dacă nu schimbi ceva si la abordarea minții, tot te vei îmbolnăvi și tot nu-ți va trece. Și încă ceva, o respirație corectă, plus niște gânduri sănătoase, îți pot asigura greutatea dorită fără să alergi degeaba pe coclauri, o stare musculară foarte bună fără antrenamente la sală și multe alte beneficii.

Am învățat de-a lungul timpului să respir și să observ. Am înțeles că atunci când respir, îmi exercit dreptul fundamental și de bază la supraviețuire. Am început să fiu atentă la cât și cum respir, măcar din când în când, deși un călugăr buddhist învață aproximativ 20 de ani, in anii de inițere, doar cum să respire. Am realizat că degeaba ai orice altceva, dacă n-ai aer și că dacă vrei să fii încrezător, ia o gură bună de aer și apoi apucă-te de lucru. În fiecare gură de aer sunt miliarde de particule care ne leagă pe toți: tot aerul din atmosferă a fost recirculat de la începuturile planetei și până acum de mai multe ori. Inspirăm moștenirea celor care au fost înaintea noastră pe aici, și ne expirăm gândurile și trăirile pentru cei care urmează să vină. Aerul (oxigenul) este indiscutabil cea mai necesară și vitală resursă de care avem nevoie. Și respirația este printre primele care trădează lipsa de încredere, stresul și furia, fiind superficială și deconectându-ne de la realitate. Cu cât inspirăm mai adânc și cu mai multă încredere, cu atât suntem mai prezenți în realitate.

Și pentru că tot am scris de respirație, cred că cea mai comună problemă cu ea este atunci când răcim! Atunci toate cerurile se închid, odată cu înfundarea nasului, viața pare o încercare disperată de a mânca/bea/vorbi/dormi printre crize de tuse și muci și, într-un mod miraculos, ne dăm seama că corpul nostru nu face ce vrem noi! Noi vrem să tragem de el, să îl utilizăm până la epuizare, să fie la ordinele noastre 24 din 24, că de aia e acolo! Nu, corpul nostru ”nu de aia e acolo”, dar despre asta, intr-un alt capitol, și atunci când chiar nu mai poate negocia cu mintea pentru puțină pauză, o lanseaza unilateral. Ca într-un contract, corpul suspendă momentar orice activități, până la refacerea efectivului, și abia apoi lasă mintea să preia controlul. Să fiu sinceră cu mine, de fiecare dată când am răcit, treceam prin etape de schimbare: casă, job, situație financiară, care la un moment dat m-au copleșit, și neștiind cum să le gestionez, corpul meu a decretat pauză și…m-a pus puțin în așteptare.

Zilele acestea am încercat să îmi aduc aminte cât mai mult să respir, conștient și complet. Îmi dau seama că m-am cam lăsat pe pilot automat în ultima perioadă și de o vreme nu mi-am mai băgat corpul în seamă. Poate ar fi cazul să îl iau la o discuție până nu o ia pe arătură iar unilateral.

Și dacă n-ați încercat până acum, vă sugerez următoarele exerciții de respirație. Sunt chiar curioasă dacă veți simți efectele, altele decât binecunoscuta hiperventilare, dacă sunt efectuate pentru prima dată sau în ritm prea alert. Se recomandă să începeți cu 2-3 minute de exerciții pe zi, și apoi să măriți durata. Respirațiile se recomandă a fii efectuate cu spatele drept, într-o poziție relaxată, cu mărirea cavității abdomenului și nu a pieptului.