Îmi doream tare de tot un cal, când eram la grădiniță. Mi-l doream la modul în care visam noaptea că mă trezesc dimineața, sau de ziua mea, sau de orice ocazie se găsea, cu un cal drept cadou. Și nu mă gândeam deloc la ponei, de fapt pe vremea aceea habar nu aveam că există, nu văzusem vreodată unul, că la TV nu prea vedeai nimic iar la o grădină zoologică am fost prima oară prin clasa a II-a. Nu, eu imi doream un cal! Si nu orice fel de cal, ci din acela greu, de munte, care trage buștenii la deal ca pe fulgi. M-au fascinat mereu acești cai, cu forța, rezistența și blana de deasupra copitelor, contrastante cu caracterul lor blând. Știu ca poate mi se par așa blânzi doar mie, dar pentru mine calul întruchipa, și încă o face, animalul suprem, libertate, forță, viteză, ridicarea deasupra tuturor problemelor (unii trec de 3m înălțime la greabăn), tot ce era mai bun și mai frumos. Și neapărat fără prinț! În toate visele mele cu ochii deschiși, eu eram cea trecea în viteză și dând la o parte, cu pletele în vânt, călare pe cal, orice obstacol din calea mea. Ba mai ajutam și pe alții, chiar pe prinț, dacă nu se descurca săracul singur. Dacă ar fii venit cu prințul la pachet, mai mult ca sigur că îl dădeam jos, și îi plecam cu calul.

Bineînțeles că am menționat de muuuulte ori ce îmi doresc, și și mai bineînțeles că nu am primit un cal, având în vedere că stăteam la bloc, la etajul 6. Nu înțelegeam și pace de ce nu puteam avea și eu un cal! Măcar atât! Abia la vârsta de acum mi-am dat seama că de fapt îmi doream libertate, aventură, curaj și ceva senzațional, care la mintea de atunci se traducea într-un cal.

Între timp am crescut, școala a început, și eu…tot cu gândul la calul meu. Și ca să se vadă că nu era doar o dorință copilărească pe care o uiți de cum ai formulat-o, mania asta cu calul…și-a văzut în sfârșit o luminiță la capătul tunelului in ultimul an de facultate! Pe mine când mă apucă vreo idee de genul, mă ține, și mă ține bine. Și dintr-o altă perspectivă, povestea asta cu calul demonstrează și crezul meu că timpul este irelevant, dar o să revin la concluzii puțin mai încolo.

Să revenim la interacțiunile mele de copil născut/crescut/înregimentat la oraș care a dat prima oară față în față cu… dorința vieții mele, întruchiparea fericirii și a happy-ending-urilor: prima lecție de echitație. Că dacă tot o fac, măcar să o fac ca la carte! Am căutat cursuri, m-am înscris, și m-am dus la prima ședință. Am simțit cea mai mare tristețe când am fost informată că o ședință durează doar 50 de minute (așa puțin?!?!) și că există totuși o programă, o procedură, nu te iei și te duci cu calul pe câmpii din prima! Ai de învățat enorm de mult, de la tehnica de urcare, până la cum să stai corect, cu spatele, cu picioarele, cu privirea, etc, o nebunie! A, și în plus, am aflat că s-ar putea să am probleme cu calul, să nu ne înțelegem, că au și ei personalitate și că trebuie să îl domin și să îl fac să mă asculte dându-i căte una cu pintenii ghetelor în abdomen. Să fac ce??? Cum să oblig animalul să facă ce vreau? Cum să mă port așa cu el? Nu merge cu împrietenitul?

Teoria fiind zisă, mă sui eu pe cal, pentru prima oară. Deși bietul Jafar avea abia un pic peste 1.5 m la greabăn, ceva amestecătură de cai mici dar foarte blânzi, mă ia cu amețeală. Încerc să îmi bag picioarele în suporturile de la șa (poate se numesc altfel, dar habar n-am, că eu m-am dus la curs să mă plimb de plăcere cu calul, nu să îmi dau doctoratul) și îmi dau seama că n-am destule picioare. Și nu-s nici destul de lungi, nici în poziția potrivită. Reușesc cumva să mă așez, trag aer în piept adânc și decid să ignor durerea din…șa (șa care nici cum nu reușea să aducă o coerență între fundul meu și spinarea calului). Amețită de exagerata înălțime de 2 metri la care mă găseam pe patru picioare, îmi fac curaj să ii fac semn cu hățurile calului, să pornească. Jafar avea mulți ani, cam nimeni nu știa exact câți, dar era atât de bătrân că era folosit pentru începători din cauză că nu mai era in stare să se opună comenzilor și să se ridice cu copitele din față, deci nu prezenta nici un pericol să te dea de pământ. Nu, de pe Jafar nu puteai să cazi decât din proprie prostie sau dezechilibru, pentru că era atât de stabil încât efectiv nu se mișca din loc. Ca să ajung și la concluzie, ideea este că după 15 (15!!! Doar 15!!!) minute, deja muream pe repede-înainte. Că să nu vă imaginați că pe cal se stă ca sacul de cartofi. Nu, pe cal trebuie să te armonizezi cu mișcările lui, să lucrezi mult din picioare, împingându-te cu tălpile în suportul de la șa ca să-ți ridici fundul când calul merge la trap. Un pas de-al calului, o ridicătură de fund, ca să nu îți pui coloana vertebrală la păstrat pentru zile mai bune. Ușor de zis, greu de făcut atâtea minute, așa că după abia 15 minute eram roșie la față ca o persoană în prag de infarct, aerul îl terminasem de mult și o panică îmi încleșta dinții numărând în cap că mai aveam încă de două ori pe atâta timp până la sfârșitul lecției. Brusc cele 50 de minute păreau o sentință, nicidecum ceva prea puțin. Totuși visul meu din perioada grădiniței nu m-a lăsat să nu duc experiența până la capăt…cât de cât. Am fost aproape la toate cursurile, până când, într-o zi, în timp ce mergeam la trap cu un alt cal, o iapă de data asta, unul din instructorii de acolo s-a enervat pe cal că merge prea încet și a început să amenințe calul cu biciul. Moment în care, deși eram de partea calului, am observat cum este să fi victimă colaterală, când iapa s-a ridicat în două copite de ciuda omului și a luat-o la fugă înspre el să îl atace. Cu  mine călare! Ținându-mă cu mâinile pe după gâtul iepei, rugându-mă în gând la ea să nu mă bage la mijloc.

Aceea a fost ultima mea experiență de gradul III cu un cal. De atunci nu m-am mai suit pe unul, dar visul de avea într-o zi un cal rămâne acolo. Atâta doar că acum știu că fix în acest moment nu am nici loc, nici timp pentru el. Și acum știu că atunci când va fi să îl am, voi ști ce să fac cu el, îi voi pregăti înainte toate cele necesare, dar mai ales disponibilitatea și relația mea cu el. Atunci când visul meu va deveni realitate, nu va conta nici timpul în care am așteptat și nici cine am fost eu la 5 ani. Pentru că dorințele nu se pot împlini până nu suntem în stare să le gestionăm și până nu luăm o decizie să facem ceva pentru visul respectiv. Și nici nu contează cât timp durează până o vedem în fața ochilor, pentru că atunci când se întâmplă, putem ști sigur că am mai evoluat un pic. Se zice că dorințele nu se împlinesc fără niște efort sau sacrificiu. Și da, sunt de acord pentru prima oară cu ideea asta, dar doar pentru că sacrificiul și efortul sunt făcute de către ego, cel care trebuie să își schimbe ”blana”, să miște ceva ca să facă lucrurile să se întâmple. Iar atâta timp cât îi ignorăm tantrumurile lui, cererile lui de ”acum și aici și fără să mișc un deget”, putem să facem orice dorință o realitate.