Aveam vreo 5-6 ani cand am auzit prima dată Povestea Lebedelor, de Hans Christian Andersen. Ascultam in vremea aceea povești de pe viniluri, până se toceau discurile și trebuia să schimb acele care citeau. Învățasem să le schimb singură ca să pot asculta povești la orice oră din zi sau noapte, fără ajutor. Mai aveam un magnetofon, dar ca benzi pentru copii, aveam doar Fram – Ursul polar, care îmi provoca atâta milă și supărare că…am ascuns benzile jos în șifonier, sub haine, numai să nu mă tenteze să le mai ascult odată.

Revenind la lebede, îmi plăcea să ascult și să reascult povestea asta, era una dintre preferatele mele. De fiecare dată când o ascultam mă revoltam și toată deveneam foc și pară, la auzul unor asemenea nedreptăți! Nu le prea aveam cu nedreptatea, și de multe ori am mers până în pânzele albe cu susținerea dreptății. Eram un copil justițiar rău de tot! În caz că nu știți povestea, aveți aici link-ul, nu vreau să stric lectura nimănui.

Dar acum câteva zile, discutând cu cineva despre ”dacă se merită X sau Y lucru/acțiune”, mai ales în timpuri tulburi, mi-am adus aminte de povestea cu lebedele. La vârsta actuală nu mă mai oripilează nedreptatea, știu că ea există și este parte din viețile tuturor, la fel ca alte lecții. Tot mă răzvrătesc împotriva ei, bineînțeles, dar încerc să nu o mai iau personal. În schimb, acum observ stoicismul eroinei. Indiferent ce ziceau și ce făceau cei din jurul ei, indiferent cât de greu îi era sau ce se schimba în jur, ea avea un scop și atât! Nu spun care scop, vă las să îl descoperiți, și pentru că până la urmă nu contează. Era scopul ei, știa că atunci când va termina totul avea să fie bine și să își găsească dreptatea. Este o poveste nu neapărat despre sacrificiu, idee în care eu personal nu cred, ci mai degrabă despre urmărirea scopului, a nu te da bătut când ști ceea ce ști, și că orice ar zice cei din jur și orice ar face, adevărul este tot același. Nu o consider nici o poveste despre luptă și înfruntarea greutăților, pentru că dacă așa le vedem, așa vor fi, ci mai mult ca pe o poveste despre credință în sine și în puterile proprii, despre continuarea drumului ales orice ar fi. Acum îmi dau seama că este și despre judecata strâmbă a celor din jurul nostru, care ne judecă în baza convingerilor lor, indiferent câte argumente sau dovezi le-am da că nu au dreptate. Nu poți schimba părerile celor din jur, dar poți să nu le iei personal, cel puțin să nu le lași să îți influențeze scopul și drumul în viață.

Tot acum mai înțeleg și că este vorba despre acceptarea unui ajutor care vine nu neapărat în forma dorită sau așteptată, dar vine. Și nici nu mai contează de la cine vine, sau cum, atâta timp cât vine! Este, în final, o poveste despre determinare, despre asumarea drumului de parcurs, oricare ar fi el, având convingerea că la sfârșitul lui, rezultatele se vor fi meritat. Este vizibil și faptul că atâta timp cât nu ai cum să comunici cu cei din jur, nu au cum să te înțeleagă, dar asta nu înseamnă că trebuie să te lași descurajat. Și ca ultimă idee, totul ține de perspectivă! Degeaba au încercat unii să o convingă pe fată să renunțe, ea nu s-a lăsat influențată și nici nu considera ceea ce avea de făcut atât de dificil sau inutil.

Nu eram mare fan al comentariilor literare în școală, deși poate dacă lecturile mi-ar fi fost interpretate astfel, din punct de vedere filosofic și al cunoașterii psihicului uman, aș fi înțeles mai repede, mai multe! Timpul este irelevant, iar mintea își schimbă perspectiva în timp, așa că poate ar fi o idee să reiau niște basme. Conțin adevărate comori de adevăruri universale!

Cum ar fi să fim mulți, mulți de tot ca fata cu lebedele?

*********************************

I was around 5 or 6 years old when I first heard the Swans Story, written by Hans Christian Andersen. I used to listen to a lot of vinyl stories, until the vinyl were all worn out and i had to change also the needle tip. I had learned quickly how to change the tips myself, so that I would not depend on others to listen to the stories, at any hour during the day or the night. I could have also used a magnetophonon to listen to stories, but the only tape I had for it was with the Fram, The Polar Bear, which I was never able to follow through all till the end because it made me awfully sad. So, I hid the tapes in the closet, deep in the back, underneath clothes and pillows just not to be tempted to listen to them.

Coming back to the swans’ story, I used to listen to it over and over again, it was one of my favorites. Each time I listened to it I used to get mad at the injustice that was going around main character. I never liked injustice and I went to great lengths a lot of times, sometimes even against odds, to pledge for justice and the right to defend yourself. In case you don’t know the story, here is a link where you can follow it, as I don’t want to ruin anyone’s experience.

But a few days ago, while speaking to someone whether an action or decision is worth doing or not, especially now, when there is so much uncertainty around us, I remembered the swans’ story. Today, I am not shocked and raged by the injustice anymore, as I have learned to accept it, as part of our lives and of our lessons. I still fight against it and don’t tolerate it around me, but now I know that I can’t single-handedly manage it, throughout the entire world. But now, at this age, I noticed something else: the heroine’s stoicism. No matter what was happening around her, how much people hurt, judged, blamed or shamed her, she minded her own business. She had her purpose and that was all she was focusing on. I am not going to say what was her goal, I let you discover it; however, the actual goal is irrelevant. It was something she needed to do, and she knew that by doing it, everything will be back to normal and she would finally have her justice. It’s not necessarily a story about sacrifice, idea that I don’t resonate with anyways, but more about remaining faithful to your path and destination, not giving up into listening to others’ fears or threatens, because what you know is true and that is the only way to make things good again. I don’t consider the story being about struggle or fighting your destiny, either, but more about self-confidence, listening to your inner truth, sticking with your road no matter what. I also realize now, that the story speaks about poor judgement too, about people that judge other based on messed up biases, not considering the actual facts and not even be willing to listen to other possibilities. The fact is, you can’t change other people’s feelings or perspectives about yourself, but you can keep on doing your thing until it will be visible for everyone.

Another idea that I understood only now, was about accepting help for others, even if it’s not in the form you would have expected. In the end, it’s still help, and still gets you further than nothing. It doesn’t even matter where or from whom it comes from, as long as it comes! Overall, this is a story about being determined, taking responsibility of your chosen road, whichever that may be, knowing that in the end, it was worth it! It also speaks about communication boundaries, about the fact that if you can’t or are not allowed to explain your actions, the people around you will mostly judge you based on their own fears, according to their own mindset. So, it’s pointless to let yourself discouraged by people who know nothing of your story. In the end, it’s all about how you look at it: a lot of people around the girl pitied her and tried to convince her to give up such a hard task, but she had a purpose, so she didn’t allow herself to get influenced by them.

I was not a huge fan of literature or commentaries in school, but maybe things would have been different if they were explained like this, more from a philosophic and psychological point of view. Time is irrelevant, and the mind changes a lot of perspectives throughout time, so it might be a good idea to go back to reading fairy tales for a while. They really hide universal truths!

I wonder how the world would look like if more of us were like the girl with the swans.