Oare când a început să ne fie frică de fericire? Când am tras concluzia că e mai bine să stăm în suferință și tăcere decât să ne auzim vocea în lume și să ne apucăm de trăit?

Am auzit multe bancuri și am văzut multe filme satirice despre ”cât de la modă ești dacă ești supărat, enervat, furios și mai ales dacă te plângi”, cum că dacă vrei să îți faci prieteni e bine să mergi într-o stație de autobuz și să începi să te plângi și să înjuri în stânga și în dreapta. Am auzit și am și observat că dacă mergi pe stradă cu o față senină, zâmbești celui care ți se adresează, zici ”te rog” și ”mulțumesc!”, ba mai și lași restul la casă că doar nu te fac pe tine câțiva bani, sigur ceva nu e OK cu tine. Oamenii încep să se uite ciudat, unii cu curiozitate, alții cu furie, alții se întreabă cum faci să fii așa, dar puțini se încumetă să ”se riște” să facă la fel.

Fericirea pare ceva de neatins, ceva după care sună eroic să alergi, dar cu certitudinea că de fapt alergi în van și te sacrifici urmărind o nălucă prin pustiuri. Și ”alergatul” după fericire ne doare, că doar…toate dor, nu-i așa? Am ajuns la paradoxul reprezentat de durerea fericirii! Oare am putea merge și mai departe decât suntem deja de ce reprezintă de fapt fericirea? De ce ținem să facem din durere o virtute, din suferință ceva de dorit, din tristețe și durere un monument de jertfă ”eroică”?

De ce doare viața? De ce nu poate fi pur și simplu, trăită? Hai să nu exagerez și să nu vorbesc de fericire, entuziasm, inspirație, recunoștință și chef de viață! Mă limitez la o singură întrebare: de ce să fie o experiență negativă? De ce să nu o luăm măcar cum este? Este cum este, și asta este, fără să îi alocăm vreun sentiment. Și dacă am face doar atât, tot am fi mai aproape de fericire.

Și da, fericirea există, este reală, poate fi atinsă, se plimbă printre noi dar lasă la alegerea noastră să o vedem. Fericirea este alegerea trăirii fiecărei zile, așa cum este ea. Este o stare de spirit care vine din interior și nu are nici o legătură cu ce se întâmplă în afara noastră. Ea merge mână în mână cu asumarea trăirii în prezent, cu observarea vieții, cu înțelegerea lucrurilor și lipsa judecății. Fericirea ține de suflet, de entuziasmul cu care sufletul trece prin viață și are nevoie de liniște și asumare ca să se lase simțită. Deși Ego-ul ne amăgește greșit că ceva material sau social ne va aduce fericirea, putem observa ușor că este doar o himeră, atâta timp cât aproape imediat ce am obținut acel lucru sau statut, nivelul ”fericirii” noastre scade. Și plecăm iar în căutarea fericirii noastre, pe tot felul de tărâmuri, acumulând experiențe, lucruri și persoane și simțindu-ne la final tot triști. O căutăm oriunde și pe peste tot, mai puțin în noi. La cum ne simțim zi de zi, la cât de mult ”suferim” nu avem cum să ne gândim să o căutăm în noi! Cum să ne gândim că fericirea e generată de noi când în noi curg râuri de durere, suferință și disperare? Cum să ne imaginăm măcar o clipă că acele râuri au fost construite de noi, pot fi secate tot de noi, și că în locul lor putem pune fericirea? Cum să ne imaginăm din rolul nostru bine cunoscut de victimă că putem fi cei care decidem asupra existenței noastre?

Prin a avea încredere! Încrederea că deși acum nu o vedem, nu o auzim, nu o simțim, totuși se poate! Prin asumarea faptului că orice este posibil. Prin a ne cumpăra ceva drăguț doar pentru a ne aduce aminte cum se simte pe moment bucuria, pentru ca apoi să știm ce sentiment avem de menținut de acum încolo. Prin a înțelege că dacă nu suntem fericiți cu cine suntem, nu vom fi cu nimic din afara noastră, și cine suntem putem decide și schimba în orice zi. Și prin a ști că oricând vom fi împăcați și fericiți în interiorul nostru, și aici mă refer la fericirea sinceră și autentică și nu la mândria Ego-ului, atunci toate în jurul nostru se vor aranja pe măsura fericirii noastre. Nu în afara noastră se întâmplă lucrurile, ci totul pornește din interior. Acolo e de văzut de fiecare dată dacă am pus și fericire în deciziile și dorințele noastre, la noi să ne uităm de fiecare dată când ceva nu e pe placul nostru.

La început au fost Adam și Eva. Și mărul… și șarpele. Și pe când se gândeau Adam și Eva care o fi problema cu mărul interzis (recunosc ca și eu ca și copil m-am întrebat de multe ori care era problema cu mărul acela special!!!), apare șarpele în peisaj. Cei doi habar nu aveau ce se întâmplă în jurul lor, nu aveau repere și nici un sistem de valori după care să se orienteze, căci totul era perfect și cineva se îngrijea de ei, astfel că nu se întâmpla nimic interesant în existența lor. Dar, ca orice om, erau curioși. Să ridice mâna cel care nu a fost curios niciodată de o interdicție! Și atunci apare șarpele, continuarea o știm cu toții, și cei doi protagoniști își primesc instant… scara de valori! Află imediat ce înseamnă bine și rău, negativ și pozitiv, frig și cald, îmbrăcat și dezbrăcat. Și nemaiputând rămâne în aceeași stare inertă doarece acum au deja niște repere și relația cauză-efect, pornesc în lume, să experimenteze acest mister numit ”viață”. În mintea mea, tonul de ”izgonire” din Rai n-a sunat niciodată amenințător sau mânios, ci mai degrabă suna ca al unui părinte care constată cu oarecare regret că i-au crescut copiii și acum trebuie să-și ia viața în propriile mâini, și să plece în lumea duală, doar ca să o descopere și să se descopere și pe sine cât mai bine, ca apoi să se întoarcă acasă.

Având pentru prima dată o scară de valori, niște repere și niște valori ”absolute”, de genul ”bine” și ”rău”, primii oameni încearcă cumva să se adapteze noii vieți, cu toate aspectele ei, dar regretând faptul că au pierdut locul călduț din Rai. Din păcate, prima și cea mai constantă greșeală pe care o fac e regretul că au ”lansat experimentul” și în loc să se concentreze pe situația actuală și cum pot învăța mai mult din ea, gândul lor stă tot la trecut și la orice modalitate (da, orice modalitate, chiar și la a-i da în cap fratelui – vezi conflictul Cain și Abel) de a intra înapoi în grațiile Creatorului și a ajunge cât mai repede și fără efort înapoi Acasă.

Și uite așa, din acea disperare de separare, abandon și nevoie de supraviețuire apare el: EGO-ul. In dicționarul Cambridge, Ego-ul este definit ca și ideea unei persoane despre ea însăși, mai ales în ceea ce privește stima de sine și importanța pe care și-o acordă, iar în psihanaliză, reprezintă acea parte din mintea unei persoane care face legătura între dorințele ascunse ale subconștientului și cerințele și impunerile lumii înconjurătoare în care trăim. Deși blamat, Ego-ul este de fapt doar interfața (da, ca la telefoane și PC-uri) prin care o persoană acționează și reacționează conform cu lumea înconjurătoare. Dacă punem Ego-ul în același scenariu cu dorința noastră arzătoare de a face orice ca să ajungem înapoi la binele primordial, rezultă un sentiment de frică: dacă nu o să facem ce trebuie sau ce este necesar ca să ajungem înapoi acasa? Dacă rămânem aici și așa pentru totdeauna? Ca și cum acest ”rămas aici” ar însemna tragedia absolută și răul suprem.

Chiar daca nu suntem conștienți de aceasta, aici nu vom rămâne pentru totdeauna, cu siguranță, pentru că legile materiei și ale fizicii nu permit acest lucru în Universul de azi, dar tot am reușit măcar cu această ocazie să gustăm FRICA. Și unde este frică, nu mai e nimic altceva. Pentru că frica paralizează, dă peste cap totul, de la psihic la corp, înlătură discernământul și puterea de concentrare și de găsire a unei rezolvări pentru o situație oarecare. Frica îți spune, dictează sau strigă, în funcție de ”gravitatea” situației, să faci orice ca să scapi! Să fugi, să minți, să omori, orice, doar să nu-ți mai fie frică de acel ceva de care te simți amenințat.

Acum câteva zeci de mii de ani, pericolul era real, nu eram în vârful lanțului trofic ca și specie, deci toate mecanismele de apărare construite fizic și psihic în acea perioadă erau mai mult decît folositoare, și ne-au asigurat supraviețuirea atât ca specie cât și ca indivizi. Dar azi…am rămas cu mecanismele, și fără un pericol pe măsura lor. Am știut bine de tot să le transformăm in reflexe și automatisme, foarte bine ascunse în subconștient, astfel că nici nu recunoaștem ce facem atunci când ni se atrage atenția că nu ne comportăm chiar Ok. Astăzi, mecanismele noastre de autoapărare intră în funcțiune de câte ori sesizăm un posibil pericol: un proiect care vine peste noi și căruia avem impresia că nu ii vom face față, un coleg care își ia mașină model mai recent ca a noastră și noi avem senzația că astfel pierdem cursa în fața lui, o vecină care se parchează pe locul nostru și astfel simțim că ni se fură proprietatea și avuția, și așa mai departe.

Ego-ul este cel care este interesat să ne fie nouă bine, să supraviețuim și să ne păstrăm șansele în această ”cursă” a vieții. Frica de a pierde, ce avem, pe alții, pe noi înșine, libertatea noastră, ceva, orice, declanșează Ego-ul ca pe un mecanism de apărare în fața unui pericol mai mult sau mai puțin real. Dar frica….frica e reală! E acolo, și o alimentăm! Si odată cu ea, alimentăm și Ego-ul:

• Cum să mă pună pe mine să fac asta? Dacă o fac acum și apoi se va cere mereu de la mine să o fac? – și asta înseamnă, bineînțeles, că apar și niste sentimente de inferioritate, nesiguranță și abuz din partea celorlalți!
• Trebuie să am cel mai bun/mare/nou/nemaivăzut obiect/partener/loc de muncă/familie, pentru că asta mă va scoate în evidență, oamenii mă vor vedea și mă vor respecta, deci voi fi in siguranță!
• Trebuie să am cât mai multe, din toate, pentru că asta îmi aduce siguranța că am resurse necesare și nu rămân fără!

Fără să ne dăm seama, ne alimentăm fricile din necunoaștere, din neînțelegerea lumii din jurul nostru, din sentimentul că dacă nu vom face orice să ne fie nouă bine, sigur ne va fi rău! Doar așa zice și scara de valori pe care am primit-o la început: dacă nu e bine, nu poate fi decât opusul, adică rău. Uităm că astăzi noi suntem mai aproape de vârful lanțului trofic decât acum câteva mii de ani, că omul de lângă noi are aceleași frici și spaime ca și noi, că noi toți vrem să supraviețuim și să ne fie bine, și, cel mai important, că nu e nici o competiție între noi! Dacă eu am ceva, nu înseamnă că nu mai este destul și pentru altul! Este destul pentru toți, atâta timp cât nu ne cuprinde panica și disperarea de a strânge pentru noi toată avuția, așteptând un pericol imaginar să ne atace. Atâta timp cât nu ne panicăm, deținem controlul propriilor acțiuni și putem acționa în cauză. Când ne activăm Ego-ul prin frica de a pierde, pierdem în primul rând controlul propriei ființe, și în al doilea rând, tot.

Ego-ul este carcasa care învelește un suflet care se crede, eronat, gol! Un Ego expandat trădează un om care nu se cunoaște.

Yesterday I read an article about mindfulness classes for children, in schools, in the UK. They are starting to apply these classes and I think this is the best thing you could ever teach someone, especially during school years.

Looking at the curriculum back home, I see a lot of subjects, ranging from artistical to technical, but almost nothing about self development, self awareness or how to live your life. We are supposed to remember who said what, to understand how things around us work, but nothing about our inner world. Now I am not going to debate wether this is a conscious choice of the people that make the rules, so that we can be easily manipulated and fooled, I am going to explain a little bit more what all this ‘fullness’ means.

The first and most important relationship we have is with ourselves. This one will last forever, including the possibility that we all live several lives (not going to debate this now, either). But for sure, no matter what we do, we can’t run away from ourselves, get a divorce, resign or just quit. Also, to get mad at ourselves is again useless, as we are the only ones that will for sure be there in case we ever need some help. Bottom line, we are stuck with ourselves. But nobody tells you how to build up your relationship with yourself! Somehow, we are always pushed on seeing and reflecting about exterior things, from gadgets to methods, procedures, rules, inter human relationships, all these things being provided from the outside. So, this would be one aspect of why we don’t have nowadays healthy relationships across the world: we don’t even know how to behave with ourselves, how to love ourselves and be kind with ourselves, we don’t behave with respect towards ourselves – so how could we possibly know how to do it with someone else?

The second thing is that I have heard people saying they are not interested in diving into their own souls and beings, they just wanted everything that happened outside of them to be in the right way! To be perfect! Forgetting that everything that happens around you is merely a reflection of what you carry on the inside. Another aspect would be that some people get scared and confused when confronted with their inner selves for the first time: just like meeting a new person and feeling awkward and embarrassed in their presence. They thought that there was no inner world, no abandoned person suffering in, and their self-image was totally different. But you can’t build a sturdy structure on the wrong basis or hypothesis. In order to get to know how to build or how to improve yourself, you have to be honest about your starting point!

And the last thing I want to mention right now is that even if some people admit certain things about themselves, they are not willing at all to go through all the necessary work to improve their lives: they would like instant results, no work or time spent at all to undo all the bad things they put up with for years and years. You can’t destroy in years and expect to build up in seconds! But, somehow, it works the other way around! Also, with today’s mind you can never touch tomorrow’s world. So, you have to change things in yourself if you want things to start happening on the outside too: you can’t expect to have the same poverty mindset but have the money to go to a five-star restaurant every night! You can’t hate people and wish for a magnificent, happy relationship! That relationship would still be with a person! Which you hate! How can you even imagine that could ever be possible? How can you expect people to see you as a leader or a trendsetter when you don’t like to speak in public or stand up in front of a group?

Years after years, we expect the above-stated ‘miracles’ to happen, while we remain in our low, unconscious mindset and we consider that the Universe has something against us!

With this being said, I will start a series of posts with detailed steps on how we can build the relationship with ourselves:

1. Discovering your true self: wishes, talents, possibilities, things to improve. This will answer the question “Who am I?”
2. Discovering and understanding what happiness is. This will answer the question “What makes you happy?”
3. Understanding emotions. This will answer the question “How do I react to different triggers and why do I react like this?”
4. Loving yourself. This will just bring joy and improve the quality of all the other relationships you have.

Once you answer these questions, you become, as a good friend said a while ago: ‘a rock’! And nothing will be able to move you from your path anymore. And once you build up strongly the most important relationship from this life, the one with yourself, all the other areas of your will be improved by default, because, as I mentioned before: this world is just a perfect mirror of our inner world!

Am luat infinitul și l-am pus într-o cutie cu dimensiuni bine definite. Apoi i-am cerut să fie împăcat cu gândul acesta și să continue să se simtă la fel de bine.

Am luat cutia și apoi i-am trasat reguli: se poate mișca doar într-un spațiu delimitat, pentru o anumită perioadă de timp și urmând o coregrafie care să unească toate cutiile din lume. Și după aceea am așteptat să vedem ce se întâmplă, și, ca în majoritatea cazurilor în care facem observații, am tras niște concluzii si am luat niște măsuri corective: am pus și mai multe reguli, norme, moduri corecte sau incorecte de răspuns în spațiu ale cutiilor.

Și în tot acest timp, de la infinit am avut pretenția să rămână tot infinit! Și ce dacă e…puțin constrâns? El este infinitul, ar trebui să știe asta și să se comporte ca atare: cu entuziasm, optimism, energie și avânt curajos în toate cele ale vieții.

Dar infinitul, ușor ușor, a început să obosească, nu mai ținea pasul cu noile reguli, nu mai avea timp de altceva decât de urmărirea în spațiu ale altor cutii, grija să se sincronizeze cu ele, să respecte toate regulile, și, mai ales, grija să nu facă ceva greșit astfel încât alte reguli să se abată asupra lui. Cutia a început să scârțâie, din toate încheieturile, să se uzeze de mișcările neîncetate și să se teamă pentru propria integritate. Astfel, cutia a început să se restrângă tot mai tare, aproape sufocând infinitul. Infinitul incerca tot mai mult să se adapteze, făcând tot posibilul să păstreze cutia intactă, și în același timp să nu uite că este totuși, un infinit! Dar entuziasmul, posibilitățile nenumărate deja nu îl mai atrăgeau, singura lui îngrijorare și singurul scop devenise să supună cutia la toate regulile apărute în spațiul lor restrîns, ca să mai poată exista o zi.

Observând comportamentul infinitului, l-am luat la o tură de disciplinare, nefiind deloc mulțumiți de felul in care a ajuns să procedeze. Am certat si acuzat si rușinat infinitul că a uitat cine e, și drept pedeapsă i-am dat o cutie și mai mică, să se invețe minte! Să știe că ne așteptăm de la el mereu să fie infinit, indiferent de circumstanțe, să știe cine este și ce vrea, indiferent de căte reguli îi impunem și indiferent căte standarde îi setăm. Și că dacă nu se supune dorințelor noastre, vor urma consecințe și mai neplăcute.

Și am văzut cum, în cele din urmă, infinitul a ajuns aproape de a ceda. Rămas fără forță, fără argument, infinitul a început să își recunoască limitările! Un infinit limitat! Un paradox care se repetă de atunci, într-una.

Din când în când, câte un infinit are o scânteriere asupra adevărate-i sale naturi! Și, în lumea noastră trasată cu liniarul, ca pătrățelele de pe o foaie din caietul de matematică, are doar două variante absolute:

1. Să uite cât mai repede cine este, să se adapteze inapoi cutiei si regulilor ce o guvernează – în acest fel își limitează atât suferința, căt și entuziasmul, dar măcar cu siguranță se delimitează de durerea acută, fără a lua în considerare că va apărea o durere cronică
2. Să își mențină toate atributele de infinit, experimentând cu plăcere lumea cutiilor, în care, având certitudinea că este un infinit, știe că regulile sunt setate doar pentru plăcerea jocului și doar pentru o perioadă limitată. În alte circumstanțe, el are oricând opțiunea de se reîntoarce în infinit.

În fiecare zi, aleg infinitul.

A few days ago I watched again a film (forgot its name, I tend to forget such details 🙂 ) about Egyptian gods and legends and some epical battles. The scene that caught my attention, was one in which a mortal asked god Toth – the god of wisdom and knowledge – how come he was there when the world was created, considering that the world didn’t exist yet? If nothing was there, how come he was already there, watching the world being built from scratch?  Toth’s answer, of course, didn’t provide any detailed explanation for the spectator; instead it said ‘Your brain would liquefy if I told you, because you wouldn’t be able to understand it’.

This scene remained in mind since the first time I ever saw this film, and it still makes me giggle each time I see it, thinking how…elegant, the film producer avoided a very philosophical subject.

Then, a few months ago, I found out that the way I was breathing wasn’t the correct way! Didn’t ever think about it before, I just used do it as a reflex, to survive, as air – excuse me, oxygen! – is the primary thing that keeps us alive. And I was breathing in the wrong way! Also, I used to breathe without paying attention to it, I mean, who actually thinks about the entire process while going through everyday living? A lot of people! I was to find out afterwards! From trainers and sportsmen, to Buddhist monks and people living in the Peruvian Andes. A Morgan Freeman documentary on the Origins of God also shed a light on this breathing stuff: each time we breathe, the amount of molecules we inhale or exhale is greater than the known number of stars in the known Universe. That means that we breathe an entire Universe, a few thousand times per day, without thinking about it, noticing it or even understanding what this means.

All the air we are breathing was once exhaled by our ancestors, the oxygen was released by plants living way before our time, the soil that feeds our food was built in time by the remains of our forefathers. As the energy is never wasted, but always reused and preserved in a different way (Newton’s laws), our molecules are just our ancestor’s molecules recombined in a different form: ourselves. And this didn’t just start happening a while ago, this has been happening since the beginning of time.So, going back to the movie I was mentioning above, whatever was there, in the beginning, it’s the source of us all. Whether we were created by a God, appeared due to the most powerful explosion ever, we all come from the same ‘person’s’ intention or from the same primordial soup of atoms. And thinking that all the atoms are different combinations of the same subatomic particles, we get to a point where our very basis exists: we all come from the same place, share the same structure and destiny.

If we could only see this connection between all of us, the fact that we all have the same source, share the same molecular structure, just that slightly arranged in a different pattern, none of the separation nonsense and myths would exist anymore. If we understood that we all should show the same respect for our ancestors, as we live on their heritage, and that one day we become ourselves the nurturing source for our hearers, maybe things would be different. If we understood there is no border between you and me, between people and plants, animals, the Universe, we would respect this existence on this ‘playground’ a lot more, knowing that whatever affects you, will also, in the end, affect me too.

The question remains: where were you when the Big Bang happened? You were there, watching it, being part of it, and so was I. The particles that form us were there, generated there, along with all the other elements that surround us. We were there! And we will be here until the end of time, together! Just to…start it all over again.