On Holiday / În vacanță

bilingual – scroll down for Romanian

What if there is no struggle? No battle, no effort?

What if we are here just to enjoy the time we spend in this lifetime, as if we were on a vacation? What if this entire life is actually a vacation?

What would you do on a vacation? Do you remember the feeling you had during your last good vacation? Well, that feeling wasn’t because you actually had the chance to take on a vacation, but it was a feeling internally generated. Your soul and mind felt good, so you know how that feels like. There is no need for an external reason for feeling in a certain way, we just like the illusion of considering what is outside of us being an important, and the only, generator of our mood. But our mood is, in fact, generated inside of us, regardless of external factors. So, let’s just untie this need of having something external generating our good feeling, and let’s go back to the previous question:

What if you would feel every day like being on vacation?

What if this a time to rest and enjoy? What if, in this way, the statement made by the majority of religions, that life is a gift, is true?

Imagine in the beginning we got here to enjoy and explore, and simply feel good and have a nice time on this wonderful planet. But fear kicked in, we maybe got scared by the unknown of this 3D world, by its physical rules (ancient people thought lightning strikes are punishment from the gods) and we felt fear for the first time. We felt that our curiosity for exploring this place brought us fear and punishment, thus the myth of falling out of grace and that an eternal, peaceful, easy life became impossible. In the end, who would want to live in fear forever? We tested to see how the fire feels like, we got burnt, we deemed it dangerous. But we didn’t do that just with fire, we did it with everything around us. We got scared, every day a little more. Then, we realized the main way of communication here is by speaking, therefor words had to be used, words that could be easily forged. We also got to learn deceive and the fact that by deceiving others we can get more of this planet. We got more of this planet, we wanted more of it. Because we can’t read minds, touch or see souls, here and now, we realized we can trick, lie, hustle, and all the rest. Over thousands of years, things got more and more twisted, corrupted, and all that feeling good from the beginning just vanished. We forgot about it, and we focused on fear and loss. We created rules, laws, procedures to deal with anything we considered negative, leaving the positive things hanging in the air. We turned our backs to the positive exploration of our world and focused only on the negative ones. The interesting thing comes only now: that which we focus on, grows, and that which we dismiss, dies. We focused on solving the negative stuff, thus generating more and more negative things, we watered it like a weed growing and suffocating any other plant around it.

What about the positive things? Some people tend to have a shock when they hear about positive things in life, because it’s hard for them to identify even one. We are not used to seeing positive things, we are not used to wait and see how things unfold, we are far away from our good feeling kind of life. We have trainings and lessons about how to protect, fight, estimate risks, take care, protect and build walls and while it’s good to have in mind we live in a dual world, why do we forget about the good parts? Why don’t we have courses on how to enjoy life more? On how to relax and let go? On how to look at life and how to understand it? Not to mention that in some cultures, nowadays, relaxing and enjoying things, being easygoing and detached, means you are lazy, not serious and not committed!

How far do we still have to go with this fear and struggle until we realize this is not why we are here? What would it take to rewrite the last couple of thousands of years, and go back to enjoying living now and here, in good peace and harmony amongst other people?

How would you feel on a vacation? Exploring new sites? Not minding about other people, who are also there to relax and enjoy new places? Not taking too many things personally, because, hey, you are on holiday! Not stressing yourself about mandatory tasks, what should and must and has to be done? You already know that feeling, so why not have it every single day, all year round? Why not live your life as if it were a long holiday?

Feeling good and enjoying your life doesn’t make you weak, uninterested or lazy. If anything, it makes you more involved! Just remember how you would look for activities to do, how you would not want to lose one day without doing something that you have dreamed about when you are on holiday.

What if we considered our planet a vacation resort? Where things got off the tracks, indeed, but where things can still be fixed, as long as we remember exactly why we got here, in the first place.

*******************************************************************

Română

Cum ar fi dacă nu ar exista ideea de chin? De luptă? De efort?

Dacă suntem, de fapt, aici ca să ne bucurăm de timpul petrecut, ca și cum am fi într-o vacanță?

Ce ți-ar plăcea să faci, dacă ai fi în vacanță? Mai ți minte cum te-ai simțit în ultima ta vacanță? Ei bine, nu ai avut acel sentiment pentru simplul fapt că erai în vacanță, nici nu a fost generat de ceva exterior, ci a venit din tine însuți. Senzația de bine este deci, deja cunoscută, de către sufletul și mintea ta. Nu avem nevoie de nici un motiv extern pentru a fi fericiți și a ne bucura de viață, dar ne place să credem că ceea ce există în afara noatră este mai important și mai palpabil, și deci, singura sursă de fericire pe care o acceptăm. Dar starea noastră de spirit își are, de fapt, originea în noi, în mintea noastră, indiferent de factorii externi, așa că, hai să ne întoarcem la prima întrebare:

Cum ar fi dacă ai avea mereu starea de spirit pe care o ai când ești în vacanță? Dacă acum, singurul lucru pe care îl avem de făcut, este să ne simțim și să ne petrecem timpul ca și când am fi în vacanță?

Dacă viața asta este, de fapt, menită pentru a ne simți bine, a ne odihni și a ne trage sufletul? Dacă, în acest fel, majoritatea sistemelor filosofice si majoritatea religiilor au dreptate când susțin că viața este un cadou?

Să ne imaginăm că la începutul timpurilor, am ajuns prin părțile acestea de Univers ca să explorăm și să ne bucurăm de rezultatul explorărilor. Dar curând ne-a cuprins teama, frica, ne-am speriat de lumea asta materială, de regulile ei simple dar de necontestat (legile fizicii). Să ne aducem aminte doar cum oamenii din antichitate considerau fulgerele sau cutremurele ca și pedepse divine. Am ajuns la concluzii dintre cele mai depărtate de adevăr, cum că setea de explorare sau de cunoaștere aduce durere și pedeapsă, de unde și mitul “căderii din Rai” și al faptului că o viață eternă, pașnică și ușoară este ceva imposibil. Până la urmă, cine și-ar dori o viață întreagă trăită în frică? Mai ales, eternă? Am vrut să testăm cum se simte focul, ne-am ars, l-am catalogat drept periculos, deci trebuie tratat cu frică. Dar nu ne-am oprit la foc, am continuat cu tot ce am găsit în jurul nostru, în aceeași manieră: am încercat, nu ne-a plăcut foarte tare rezultatul (de fapt nu a fos rezultatul la care ne-am fi așteptat, de cele mai multe ori), l-am catalogat drept periculos, și l-am împachetat frumos cu frică. Ne-am speriat în fiecare zi puțin mai mult ca în ziua precedentă, și ne-am scufundat în și mai multă frică. Apoi, am realizat că singura metodă de comunicare aici, între doi oameni, este bazată pe cuvinte (sau cel puțin așa credem). Dar cuvintele pot fi false, putem minți și înșela foarte ușor cu ele. Și ne-am dat seama de lucrul acesta, deci am început să mințim și să înșelăm, mărind și agravând astfel frica deja instalată. Am învățat să vrem tot mai mult, pentru beneficuil personal, încât am ajuns să ne fie frică de faptul că planeta aceasta nu va ajunge pentru toată lumea! Cu cât reușim să avem mai mult, cu atât vrem mai mult, de parcă Pământul s-ar termina mâine și ne luptăm să fim noi cei ce iau cel mai mult, până atunci. Pentru că nu putem citi sau atinge mintea și sufletul, aici și acum, am realizat că putem minți și înșela oricât, pentru propriul beneficiu. De-a lungul miilor de ani, lucrurile s-au complicat tot mai mult, ne-am corupt tot mai mult, până când am ajuns să uităm cu totul de ce am venit, în primul rând, aici. Am uitat scopul primar, și am devenit din ce în ce mai orbiți de frică și de ideea de pierdere. Am creat legi și regulamente ca să avem grijă de toate lucrurile negative și dăunătoare la care ne-am putea gândi, lăsând deoparte lucrurile pozitive și frumoase care ne înconjoară. Ne-am întors spatele explorării pozitive a lumii din jurul nostru, și ne-am concentrat să facem din fiecare descoperire o armă. Dar partea interesantă, abia acum parte: dacă ne e frică de ceva, și ne concentrăm toată atenția pe acel ceva, acel ceva va crește! Și ceea ce nu beneficiază de atenția noastră, moare. Ne-am concentrat atât de mult pe buruieni, că ne-au năpădit, sufocând și planeta, și bunădispoziția celor care încă o mai aveau.

Dar ce zicem despre lucrurile pozitive? Am întâlnit oameni care au fost șocați la auzul cuvintelor “lucruri pozitive în viață„ pentru ca pur și simplu nu își puteau imagina nimic pozitiv sau frumos, relativ la ideea de viață. Nu suntem obișnuiți să vedem lucruri bune în jurul nostru, și nici nu se învață la școală. Nu suntem obișnuiți să observăm, să contemplăm, să analizăm, și să mai vedem și lucruri pozitive. Avem cursuri și instructaje despre cum să ne apărăm, cum să ne luptăm, să estimăm riscuri, să avem grijă, să (ne) protejăm și să construim ziduri! Și, deși e bine să avem în vedere că trăim într-o lume duală, cum rămâne cu lucrurile bune? De ce nu avem (destule) cursuri de cum să trăim bine, frumos, fericiți? Su despre cum să ne relaxăm și să nu lăam lucrurile personal? Despre cum să ne uităm și cum să înțelegem viața? Ca să nu mai zic că în unele culturi, să te relaxezi și să te bucuri de viață, este o dovadă de lene, superficialitate și lipsă de implicare!

Cât de departe vrem să mergem cu ideea de frică și chin, până când vom realiza, în sfârșit, că nu acesta este motivul pentru care suntem aici? De ce anume am avea nevoie pentru a rescrie ultimile câteva mii de ani, umplându-le de gânduri și stări pozitive? De ce am avea nevoie ca să putem trăi liniștiți și în armonie unii cu ceilalți, pe planeta aceasta?

Cum te-ai simți dacă ai fi în vacanță? Cum ar fi să explorezi locuri noi, să nu te intereseze ce fac alți oameni, să nu iei nimic personal, pentru că, nu-i așa?, ești în vacanță! Cum ar să nu te stresezi de termene limită și activități obligatorii? Sentimentul respectiv deja îți este cunoscut, deci de ce să nu îl folosești și să nu îl simți zilnic? De ce să nu îți trăiești viața ca și când ai fi în concediu?

Nu ești slab sau leneș dacă te simți bine și ai o atitudine relaxată. Ba chiar te face mai implicat și îți oferă șanse mai mari de reușită, în orice îți propui să faci. Gândește-te doar cât de implicat ești în găsirea de activități și locuri de explorat, atunci când îți planifici vacanța, la cât entuziasm și nerăbdare simți, și gândește-te cum ar fi să te simți așa în fiecare zi, făcând lucruri de zi cu zi.

Dacă planeta noastră este doar o mare destinație de vacanță? Un loc unde, bineînțeles, lucrurile nu merg întotdeauna cum am vrea, dar le putem repara, schimba, aranja, în așa fel încât să ne aducem aminte că până la urmă suntem aici ca să ne simțim bine.

September 29, 2020 0

Would we still talk to each other?

I look at you and I hear you. I understand your words and I perceive your body language. All the sounds that come from you, the tone, the gestures and… the feelings. I can get agitated or nervous or calm, just by watching you.

But it is not you the one that says what I hear. Your words, you expressing yourself, has to go through my „landing modules”: I receive the information and I unpack it and use it according to my dictionary. What you say has a meaning to me only based on my dictionary. I will never be able to translate your message outside my definitions, just because for now, my imagination is unaware of those possibilities.

But the same happens with you. All the things you tell me are coming already prepacked by your own dictionary. The words you use, your gestures and tone, everything comes fully packed based on your needs, wishes, desires, loss. You also cannot express something that is not familiar to yourself. You will always speak your words, knowing exactly what you meant, while I will be listening to you, considering I fully understand what you wanted to say, but following my own decripting code.

In the case stated above it’s almost as if you tried sendig a boat (because that is the only transportation mean you know) to an airport (as that is the only receiving method I have). Although both boats and airports have to do with sending and receiving packages, I need a lot of immagination to make these work in the same registers.

So, we have the following situation: a boat can’t dock in an airport, but there has to be a way to make this work. Of course, if you don’t care too much about the other person or anybody else, per se, there is no need to look more in deep. But it is stil a good exercise if you want to learn more or just to be able to communicate (not speak!) with as many people as possible.

Taking these from an engineering point of view, the first necessary step is to realise the issue with the boat, airport, garage, car, etc. What I mean is that you have to realise there are a lot of things that can be transmitted using exactly the same words. First you have to become aware that your way of communicating, or other people’s, is not the only way. And is not wrong! Whatever communication method you have, is OK, as long as you are aware of it.

The second step would be to realise other people’s communication method and to try to decode it. That usually goes with asking a lot of questions, with no feelings involved, stating from the begining your clear objective that you would like to better understand the other one. Try decoding as much as possible, but be aware that the other person might not know exactly how he reacts, when, why, and might not be able to explain you their dictionnary. Or they might do it, considering they did an awsome job, and fail miserably. I will explain why, a little bit lower.

The third and final step would be to constantly do maintenance on the your boat-airport kind of relationship. That means that you have to fine tune it, keep up to date and invest time in all this communication stuff.

That’s how it goes in logical, everyday, real life. But that is, most of the times, based on Ego. So that means that everything you or I say, everything you or I understand, will have the first mission to save our own Egos. The rest, is the actual truth, but the main communication is triggered, maintained and insisted upon, in order to protect and make flourish our Ego. Again, this is not a bad thing, as the Ego is just a tool in our hands. The fact that we use it, despite and against others, is a totally different thing. The Ego is simply our survival interface in this world. But it’s perception affects our lives in full mode. Wether it was hurt or just considered it was, it will always assume its own survival depends on thriving inspite anything else, sometimes even inspite of other human beings. It’s main purpose is to keep us alive, just that sometimes it makes us even lose control and do awful things in the name of survival. It is just a tool, but one of which we should be aware and learn to use.

The thing is that unless you are aware of this, you have no idea what triggers and what sets you up. As I said above, some people think they have explained everything perfectly and deem the other one to be an idiot by not undersresting their message (words, intentions, gifts, etc). They don’t understand that what they send as a message, is totally triggered by their hurt Ego, emotions, past experiences, things hidden in the deepest corners of their mind. And that the same happens to the receiver, that understands everything based on his personal experiences and conclusion. Maybe the first one may raise their tone, because of how their boss/parents/tutors did in order to make them pay attention, and the second one might understand he did something wrong, because he was yelled at only when he got in trouble. The words heard by both of them are the same, the messages… far away. Without understanding that the ones speaking and understanding are not their true selves, and without trying to adjust the communication code so that they fall the closest, there is no way in the world for these two people to get along. And their relationship, in case it has to exist due to outside demands, will fail, bringing them to failure too. They will increase their frustration, lower their self esteem, get tired explaining and understanding, and so on.

We are human beings for now, in a material world. Words and feelings and different ways of expressing ourselves are the only tools we have for now. We can choose to refine them, or go by our survival instinct.

But what if we could see each other’s souls? Would we still talk to each other?

April 21, 2020 0

Exercițiu de imaginație – Iertare

De mic copil am avut o întrebare preferată: de ce? Și nu era acel ”de ce?” care contestă autoritatea (știu că majoritatea oamenilor asta înțeleg când îi întrebi, Doamne ferește!, ”de ce faci/să fac asta?”. Nu, la mine era în ideea: vreau să înțeleg asta, am nevoie să înțeleg asta, îmi doresc să înteleg! Întotdeauna mi-am dorit să înțeleg cum funcționează ceea ce există în jurul meu, de la oameni, până la legile Universului, fizică, chimie, astronomie, tot. Pentru că, în mintea mea, dacă înțeleg cum funcționează viața, am înțeles tot, totul are un sens și viața devine nu doar ușoară, ci chiar o fericire!

Așa că de mic copil mi-am pus întrebarea ”de ce?”, mai ales în legătură cu comportamentul uman. Și, cumva, nu mi-a trecut prin gând niciodată că un om care are un comportament distructiv ar fi rău. Nu, în nici un caz, deși am auzit de multe ori explicația asta oarecum simplă, dar atât de limitativa ” E rău! E al naibii! N-ai ce să discuți cu el/ea, că mai mult de atât nu vrea!”. M-am gândit mereu care ar fi putut fi împrejurările, conexiunile logice din mintea celui care le-a făcut, concluziile și gândurile pe care le-a avut cineva când s-a comportat mai frumos sau mai urât cu altcineva. Și uite așa, m-am apucat să întreb, pe unul și pe altul, și de cele mai multe ori pe mine însămi, că îmi eram cel mai la îndemână. Încă un lucru pe care l-am mai observat a fost că de cele mai multe ori răspunsurile s-au împărțit în două categorii, mari, care ies ușor în evidență și au părut cele mai la îndemână:

Nu știu! – da, unii oameni recunosc că nu știu de ce au făcut un anumit lucru sau de ce au luat o decizie. Dacă îi întrebi rapid care este motivul pentru care au zis ce au zis sau au făcut ce au făcut, cel mai probabil o să răspundă că nu știu, sau așa le-a venit pe moment sau…că așa au făcut mereu, cum să facă altfel?
Nu am de ce să mă justific (ție/cuiva/oricui/cine ești tu să mă iei la rost?) – a doua categorie mare de răspunsuri. Dacă cei din prima categorie încercau măcar să se gândească la un răspuns, deși și pe ei îi lua întrebarea pe nepregătite, a doua categorie se simțea de-a dreptul atacată, jignită și încerca prin orice mijloace să se apere, cum altfel, decât atacând înapoi.

Și totuși, concluzia mea personală a fost că nu prea avem argumentele la noi când facem ceva, unele lucruri le facem din reflex, instinct, autoconservare. Și dacă cineva ne trage de mânecă, ripostăm și atacăm, că doar noi știm cel mai bine că modul în care ne-am comportat în cele câteva zeci de ani pe care i-am petrecut deja pe pământ, funcționează și ne-a ținut în siguranță. Sau… nu?

Cu aceste gânduri în cap, cu planetele ”nealiniate” de ceva vreme (altă explicație mai logică chiar nu am pentru anumite fenomene petrecute în ultima vreme 🙂 ), m-am apucat de niște exerciții de imaginație. Utopia a început să se nască și să crească frumos în mintea mea, cu o primă variantă de realitate și o primă întrebare de genul ”Cum ar fi dacă…?”.

Cum ar fi dacă ne-am cere iertare sincer? Cu argumentele la noi? Cu sufletul pe față și sentimentele la vedere?

Cum ar fi dacă atunci când un om strigă în trafic, recunoaște că se simte obosit de lume, de viață, nu mai știe cum să se autogestioneze și atunci, strigă la alt șofer? Cum ar fi să își ceară apoi iertare, recunoscând că de fapt nu are nimic cu celălalt om, ci că încă nu s-a prins cum e cu viața asta și de multe ori se simte copleșit? Și oare cum s-ar simți și cât de mult l-ar înțelege cel înjurat, știind că nu are de ce să se simtă atacat personal, cum ar fi să se lase cu compasiune și înțelegere în loc de răspuns cu…aceleași injurii?

Cum ar fi dacă un copil care lovește alt copil ar recunoaște că de fapt acasă…e un fel de iad permanent. Și câteodată, o mai încasează și el. Câteodată, de mai multe ori pe zi. Sau este invizibil pentru părinți. Și atunci, pachetul de mâncare al colegului, fața lui liniștită și încrezătoare, îi aduc aminte de ceea ce el nu are, îl fac să plângă de nervi și de nedreptate, dar acasă el nu are voie să plângă. Așa că lovește! În toți și în toate, doar ca să își înece frustrarea și amarul în lacrimile celui lovit! Cum ar fi să recunoască sincer că tot ce vrea e ca cineva să îl prețuiască, să îi arate că are încredere în el și că îl respectă? Și cum ar fi să reușească să se oprească înainte de a lovi, să își recunoască motivele și să înceapă să lucreze cu sine însuși?

Cum ar fi dacă ne-am recunoaște în primul rând nouă înșine motivul pentru care strigăm, lovim, amenințăm? Cum ar fi dacă ne-am recunoaște că stăm prost cu stima de sine, cu valoarea proprie, că nu știm nici ce și nici cum să facem, dar cu toate astea, încercăm? Cum ar fi dacă, înainte să strigăm, ne-am aduce aminte că și X/Y/Z au strigat la noi și ne-au făcut să ne simțim aiurea, dar omul din fața noastră nu e nici X, nici Y, nici Z, ci e doar proiecția amintirii și a nesiguranței noastre asupra omului din fața noastră? Și poate că omul care acum ne stă alături chiar vrea să ne ajute, dar amintirile și preconcepțiile noastre nu îl lasă.

Cum ar fi să recunoaștem ceea ce ne face să suferim, să o înțelegem și, cu compasiune față de noi înșine, să o rezolvăm? Oare să fie asta iertarea?

July 8, 2019 1