La început au fost Adam și Eva. Și mărul… și șarpele. Și pe când se gândeau Adam și Eva care o fi problema cu mărul interzis (recunosc ca și eu ca și copil m-am întrebat de multe ori care era problema cu mărul acela special!!!), apare șarpele în peisaj. Cei doi habar nu aveau ce se întâmplă în jurul lor, nu aveau repere și nici un sistem de valori după care să se orienteze, căci totul era perfect și cineva se îngrijea de ei, astfel că nu se întâmpla nimic interesant în existența lor. Dar, ca orice om, erau curioși. Să ridice mâna cel care nu a fost curios niciodată de o interdicție! Și atunci apare șarpele, continuarea o știm cu toții, și cei doi protagoniști își primesc instant… scara de valori! Află imediat ce înseamnă bine și rău, negativ și pozitiv, frig și cald, îmbrăcat și dezbrăcat. Și nemaiputând rămâne în aceeași stare inertă doarece acum au deja niște repere și relația cauză-efect, pornesc în lume, să experimenteze acest mister numit ”viață”. În mintea mea, tonul de ”izgonire” din Rai n-a sunat niciodată amenințător sau mânios, ci mai degrabă suna ca al unui părinte care constată cu oarecare regret că i-au crescut copiii și acum trebuie să-și ia viața în propriile mâini, și să plece în lumea duală, doar ca să o descopere și să se descopere și pe sine cât mai bine, ca apoi să se întoarcă acasă.

Având pentru prima dată o scară de valori, niște repere și niște valori ”absolute”, de genul ”bine” și ”rău”, primii oameni încearcă cumva să se adapteze noii vieți, cu toate aspectele ei, dar regretând faptul că au pierdut locul călduț din Rai. Din păcate, prima și cea mai constantă greșeală pe care o fac e regretul că au ”lansat experimentul” și în loc să se concentreze pe situația actuală și cum pot învăța mai mult din ea, gândul lor stă tot la trecut și la orice modalitate (da, orice modalitate, chiar și la a-i da în cap fratelui – vezi conflictul Cain și Abel) de a intra înapoi în grațiile Creatorului și a ajunge cât mai repede și fără efort înapoi Acasă.

Și uite așa, din acea disperare de separare, abandon și nevoie de supraviețuire apare el: EGO-ul. In dicționarul Cambridge, Ego-ul este definit ca și ideea unei persoane despre ea însăși, mai ales în ceea ce privește stima de sine și importanța pe care și-o acordă, iar în psihanaliză, reprezintă acea parte din mintea unei persoane care face legătura între dorințele ascunse ale subconștientului și cerințele și impunerile lumii înconjurătoare în care trăim. Deși blamat, Ego-ul este de fapt doar interfața (da, ca la telefoane și PC-uri) prin care o persoană acționează și reacționează conform cu lumea înconjurătoare. Dacă punem Ego-ul în același scenariu cu dorința noastră arzătoare de a face orice ca să ajungem înapoi la binele primordial, rezultă un sentiment de frică: dacă nu o să facem ce trebuie sau ce este necesar ca să ajungem înapoi acasa? Dacă rămânem aici și așa pentru totdeauna? Ca și cum acest ”rămas aici” ar însemna tragedia absolută și răul suprem.

Chiar daca nu suntem conștienți de aceasta, aici nu vom rămâne pentru totdeauna, cu siguranță, pentru că legile materiei și ale fizicii nu permit acest lucru în Universul de azi, dar tot am reușit măcar cu această ocazie să gustăm FRICA. Și unde este frică, nu mai e nimic altceva. Pentru că frica paralizează, dă peste cap totul, de la psihic la corp, înlătură discernământul și puterea de concentrare și de găsire a unei rezolvări pentru o situație oarecare. Frica îți spune, dictează sau strigă, în funcție de ”gravitatea” situației, să faci orice ca să scapi! Să fugi, să minți, să omori, orice, doar să nu-ți mai fie frică de acel ceva de care te simți amenințat.

Acum câteva zeci de mii de ani, pericolul era real, nu eram în vârful lanțului trofic ca și specie, deci toate mecanismele de apărare construite fizic și psihic în acea perioadă erau mai mult decît folositoare, și ne-au asigurat supraviețuirea atât ca specie cât și ca indivizi. Dar azi…am rămas cu mecanismele, și fără un pericol pe măsura lor. Am știut bine de tot să le transformăm in reflexe și automatisme, foarte bine ascunse în subconștient, astfel că nici nu recunoaștem ce facem atunci când ni se atrage atenția că nu ne comportăm chiar Ok. Astăzi, mecanismele noastre de autoapărare intră în funcțiune de câte ori sesizăm un posibil pericol: un proiect care vine peste noi și căruia avem impresia că nu ii vom face față, un coleg care își ia mașină model mai recent ca a noastră și noi avem senzația că astfel pierdem cursa în fața lui, o vecină care se parchează pe locul nostru și astfel simțim că ni se fură proprietatea și avuția, și așa mai departe.

Ego-ul este cel care este interesat să ne fie nouă bine, să supraviețuim și să ne păstrăm șansele în această ”cursă” a vieții. Frica de a pierde, ce avem, pe alții, pe noi înșine, libertatea noastră, ceva, orice, declanșează Ego-ul ca pe un mecanism de apărare în fața unui pericol mai mult sau mai puțin real. Dar frica….frica e reală! E acolo, și o alimentăm! Si odată cu ea, alimentăm și Ego-ul:

• Cum să mă pună pe mine să fac asta? Dacă o fac acum și apoi se va cere mereu de la mine să o fac? – și asta înseamnă, bineînțeles, că apar și niste sentimente de inferioritate, nesiguranță și abuz din partea celorlalți!
• Trebuie să am cel mai bun/mare/nou/nemaivăzut obiect/partener/loc de muncă/familie, pentru că asta mă va scoate în evidență, oamenii mă vor vedea și mă vor respecta, deci voi fi in siguranță!
• Trebuie să am cât mai multe, din toate, pentru că asta îmi aduce siguranța că am resurse necesare și nu rămân fără!

Fără să ne dăm seama, ne alimentăm fricile din necunoaștere, din neînțelegerea lumii din jurul nostru, din sentimentul că dacă nu vom face orice să ne fie nouă bine, sigur ne va fi rău! Doar așa zice și scara de valori pe care am primit-o la început: dacă nu e bine, nu poate fi decât opusul, adică rău. Uităm că astăzi noi suntem mai aproape de vârful lanțului trofic decât acum câteva mii de ani, că omul de lângă noi are aceleași frici și spaime ca și noi, că noi toți vrem să supraviețuim și să ne fie bine, și, cel mai important, că nu e nici o competiție între noi! Dacă eu am ceva, nu înseamnă că nu mai este destul și pentru altul! Este destul pentru toți, atâta timp cât nu ne cuprinde panica și disperarea de a strânge pentru noi toată avuția, așteptând un pericol imaginar să ne atace. Atâta timp cât nu ne panicăm, deținem controlul propriilor acțiuni și putem acționa în cauză. Când ne activăm Ego-ul prin frica de a pierde, pierdem în primul rând controlul propriei ființe, și în al doilea rând, tot.

Ego-ul este carcasa care învelește un suflet care se crede, eronat, gol! Un Ego expandat trădează un om care nu se cunoaște.

Yesterday I read an article about mindfulness classes for children, in schools, in the UK. They are starting to apply these classes and I think this is the best thing you could ever teach someone, especially during school years.

Looking at the curriculum back home, I see a lot of subjects, ranging from artistical to technical, but almost nothing about self development, self awareness or how to live your life. We are supposed to remember who said what, to understand how things around us work, but nothing about our inner world. Now I am not going to debate wether this is a conscious choice of the people that make the rules, so that we can be easily manipulated and fooled, I am going to explain a little bit more what all this ‘fullness’ means.

The first and most important relationship we have is with ourselves. This one will last forever, including the possibility that we all live several lives (not going to debate this now, either). But for sure, no matter what we do, we can’t run away from ourselves, get a divorce, resign or just quit. Also, to get mad at ourselves is again useless, as we are the only ones that will for sure be there in case we ever need some help. Bottom line, we are stuck with ourselves. But nobody tells you how to build up your relationship with yourself! Somehow, we are always pushed on seeing and reflecting about exterior things, from gadgets to methods, procedures, rules, inter human relationships, all these things being provided from the outside. So, this would be one aspect of why we don’t have nowadays healthy relationships across the world: we don’t even know how to behave with ourselves, how to love ourselves and be kind with ourselves, we don’t behave with respect towards ourselves – so how could we possibly know how to do it with someone else?

The second thing is that I have heard people saying they are not interested in diving into their own souls and beings, they just wanted everything that happened outside of them to be in the right way! To be perfect! Forgetting that everything that happens around you is merely a reflection of what you carry on the inside. Another aspect would be that some people get scared and confused when confronted with their inner selves for the first time: just like meeting a new person and feeling awkward and embarrassed in their presence. They thought that there was no inner world, no abandoned person suffering in, and their self-image was totally different. But you can’t build a sturdy structure on the wrong basis or hypothesis. In order to get to know how to build or how to improve yourself, you have to be honest about your starting point!

And the last thing I want to mention right now is that even if some people admit certain things about themselves, they are not willing at all to go through all the necessary work to improve their lives: they would like instant results, no work or time spent at all to undo all the bad things they put up with for years and years. You can’t destroy in years and expect to build up in seconds! But, somehow, it works the other way around! Also, with today’s mind you can never touch tomorrow’s world. So, you have to change things in yourself if you want things to start happening on the outside too: you can’t expect to have the same poverty mindset but have the money to go to a five-star restaurant every night! You can’t hate people and wish for a magnificent, happy relationship! That relationship would still be with a person! Which you hate! How can you even imagine that could ever be possible? How can you expect people to see you as a leader or a trendsetter when you don’t like to speak in public or stand up in front of a group?

Years after years, we expect the above-stated ‘miracles’ to happen, while we remain in our low, unconscious mindset and we consider that the Universe has something against us!

With this being said, I will start a series of posts with detailed steps on how we can build the relationship with ourselves:

1. Discovering your true self: wishes, talents, possibilities, things to improve. This will answer the question “Who am I?”
2. Discovering and understanding what happiness is. This will answer the question “What makes you happy?”
3. Understanding emotions. This will answer the question “How do I react to different triggers and why do I react like this?”
4. Loving yourself. This will just bring joy and improve the quality of all the other relationships you have.

Once you answer these questions, you become, as a good friend said a while ago: ‘a rock’! And nothing will be able to move you from your path anymore. And once you build up strongly the most important relationship from this life, the one with yourself, all the other areas of your will be improved by default, because, as I mentioned before: this world is just a perfect mirror of our inner world!

Am luat infinitul și l-am pus într-o cutie cu dimensiuni bine definite. Apoi i-am cerut să fie împăcat cu gândul acesta și să continue să se simtă la fel de bine.

Am luat cutia și apoi i-am trasat reguli: se poate mișca doar într-un spațiu delimitat, pentru o anumită perioadă de timp și urmând o coregrafie care să unească toate cutiile din lume. Și după aceea am așteptat să vedem ce se întâmplă, și, ca în majoritatea cazurilor în care facem observații, am tras niște concluzii si am luat niște măsuri corective: am pus și mai multe reguli, norme, moduri corecte sau incorecte de răspuns în spațiu ale cutiilor.

Și în tot acest timp, de la infinit am avut pretenția să rămână tot infinit! Și ce dacă e…puțin constrâns? El este infinitul, ar trebui să știe asta și să se comporte ca atare: cu entuziasm, optimism, energie și avânt curajos în toate cele ale vieții.

Dar infinitul, ușor ușor, a început să obosească, nu mai ținea pasul cu noile reguli, nu mai avea timp de altceva decât de urmărirea în spațiu ale altor cutii, grija să se sincronizeze cu ele, să respecte toate regulile, și, mai ales, grija să nu facă ceva greșit astfel încât alte reguli să se abată asupra lui. Cutia a început să scârțâie, din toate încheieturile, să se uzeze de mișcările neîncetate și să se teamă pentru propria integritate. Astfel, cutia a început să se restrângă tot mai tare, aproape sufocând infinitul. Infinitul incerca tot mai mult să se adapteze, făcând tot posibilul să păstreze cutia intactă, și în același timp să nu uite că este totuși, un infinit! Dar entuziasmul, posibilitățile nenumărate deja nu îl mai atrăgeau, singura lui îngrijorare și singurul scop devenise să supună cutia la toate regulile apărute în spațiul lor restrîns, ca să mai poată exista o zi.

Observând comportamentul infinitului, l-am luat la o tură de disciplinare, nefiind deloc mulțumiți de felul in care a ajuns să procedeze. Am certat si acuzat si rușinat infinitul că a uitat cine e, și drept pedeapsă i-am dat o cutie și mai mică, să se invețe minte! Să știe că ne așteptăm de la el mereu să fie infinit, indiferent de circumstanțe, să știe cine este și ce vrea, indiferent de căte reguli îi impunem și indiferent căte standarde îi setăm. Și că dacă nu se supune dorințelor noastre, vor urma consecințe și mai neplăcute.

Și am văzut cum, în cele din urmă, infinitul a ajuns aproape de a ceda. Rămas fără forță, fără argument, infinitul a început să își recunoască limitările! Un infinit limitat! Un paradox care se repetă de atunci, într-una.

Din când în când, câte un infinit are o scânteriere asupra adevărate-i sale naturi! Și, în lumea noastră trasată cu liniarul, ca pătrățelele de pe o foaie din caietul de matematică, are doar două variante absolute:

1. Să uite cât mai repede cine este, să se adapteze inapoi cutiei si regulilor ce o guvernează – în acest fel își limitează atât suferința, căt și entuziasmul, dar măcar cu siguranță se delimitează de durerea acută, fără a lua în considerare că va apărea o durere cronică
2. Să își mențină toate atributele de infinit, experimentând cu plăcere lumea cutiilor, în care, având certitudinea că este un infinit, știe că regulile sunt setate doar pentru plăcerea jocului și doar pentru o perioadă limitată. În alte circumstanțe, el are oricând opțiunea de se reîntoarce în infinit.

În fiecare zi, aleg infinitul.

A few days ago I watched again a film (forgot its name, I tend to forget such details 🙂 ) about Egyptian gods and legends and some epical battles. The scene that caught my attention, was one in which a mortal asked god Toth – the god of wisdom and knowledge – how come he was there when the world was created, considering that the world didn’t exist yet? If nothing was there, how come he was already there, watching the world being built from scratch?  Toth’s answer, of course, didn’t provide any detailed explanation for the spectator; instead it said ‘Your brain would liquefy if I told you, because you wouldn’t be able to understand it’.

This scene remained in mind since the first time I ever saw this film, and it still makes me giggle each time I see it, thinking how…elegant, the film producer avoided a very philosophical subject.

Then, a few months ago, I found out that the way I was breathing wasn’t the correct way! Didn’t ever think about it before, I just used do it as a reflex, to survive, as air – excuse me, oxygen! – is the primary thing that keeps us alive. And I was breathing in the wrong way! Also, I used to breathe without paying attention to it, I mean, who actually thinks about the entire process while going through everyday living? A lot of people! I was to find out afterwards! From trainers and sportsmen, to Buddhist monks and people living in the Peruvian Andes. A Morgan Freeman documentary on the Origins of God also shed a light on this breathing stuff: each time we breathe, the amount of molecules we inhale or exhale is greater than the known number of stars in the known Universe. That means that we breathe an entire Universe, a few thousand times per day, without thinking about it, noticing it or even understanding what this means.

All the air we are breathing was once exhaled by our ancestors, the oxygen was released by plants living way before our time, the soil that feeds our food was built in time by the remains of our forefathers. As the energy is never wasted, but always reused and preserved in a different way (Newton’s laws), our molecules are just our ancestor’s molecules recombined in a different form: ourselves. And this didn’t just start happening a while ago, this has been happening since the beginning of time.So, going back to the movie I was mentioning above, whatever was there, in the beginning, it’s the source of us all. Whether we were created by a God, appeared due to the most powerful explosion ever, we all come from the same ‘person’s’ intention or from the same primordial soup of atoms. And thinking that all the atoms are different combinations of the same subatomic particles, we get to a point where our very basis exists: we all come from the same place, share the same structure and destiny.

If we could only see this connection between all of us, the fact that we all have the same source, share the same molecular structure, just that slightly arranged in a different pattern, none of the separation nonsense and myths would exist anymore. If we understood that we all should show the same respect for our ancestors, as we live on their heritage, and that one day we become ourselves the nurturing source for our hearers, maybe things would be different. If we understood there is no border between you and me, between people and plants, animals, the Universe, we would respect this existence on this ‘playground’ a lot more, knowing that whatever affects you, will also, in the end, affect me too.

The question remains: where were you when the Big Bang happened? You were there, watching it, being part of it, and so was I. The particles that form us were there, generated there, along with all the other elements that surround us. We were there! And we will be here until the end of time, together! Just to…start it all over again.

Today I am thinking about time, I have been thinking about it for a while, this abstract ‘demon’ so called ‘time’.

I have read about it a lot, there are different theories around the world, from quantum physics to neuroscience studies, from literature and joy to ordeal and sorrow. Time can be any of these, and anything in between too.

But above all these ideas, what matters the most in the end is how each of us sees the time. In the end, it is a subjective matter, as nobody can live our life in our place. So, amongst other things, such as the body or the subjective interpretation of life events, time is also something proprietary, with no absolute meaning (we don’t even have the same hour indicated on different time zones!), but although measurable up to a certain point, is has profound subjective impact.

I have been asked how do I find time to do the different things I do, when do I do them and how do I manage to get everything done. Well, my answer is easy: time is something I HAVE. It is mine, so I can fully use it as I desire. What we ‘own’ (I will explain in a different post what I mean by owning something), we can use limitless, in our own way and to our best purpose.

I never saw time as an enemy. I know some people do. They fight with the age, with the surrounding events, with change, with time in general. Fight is never good anyways, and doesn’t bring us much joy, so from the beginning, the idea of fighting time is wrong. I like time, I like it when I feel the need to rush and run to catch the bus/plane/etc., but I don’t feel bad, frustrated, angry or disappointed if I don’t catch that ride. Everything comes and goes in a spiral, so busses will, too. If I miss this one, I will catch the next one, or maybe I don’t even have to take the bus, a friend might appear on my way and give me a lift. I also like time when others might say they get that feeling that is passes extremely slow and seems like it will never go away. Yes, sometimes it can be painful, as for example when you watch someone suffering, in pain, in the hospital, sick, or when you wait for the result or a surgical intervention. But, it can also bring a certain kind of peace and awareness in the present, that can be used and seen as a blissful moment.

I remember a while ago, I had to spend a few weeks in the hospital. Time seemed like stuck forever! After getting over all the frustration and desperation feelings, I realized that I had other people around me in the same room, and I started observing them. We helped each other with whatever we could, based on our physical condition, we talked, laughed, spent sleepless nights. And the human interaction can never be useless. So, I found those moments filled with bliss, I often remember them, and I can honestly say I haven’t been traumatized by the medical experiences, I can hardly remember them. But I remember the sons that came to their mother’s bed every single day, the way they looked at her with care and affection. I remember my colleague that used to pray over her child every evening, and I would just close my eyes and listen to her praying voice. It was time well spent, I have no regrets.

Coming down to regrets, I met a lot of people that wished they could turn back time and do things differently. I am proud of my life, I like every single piece of it and wouldn’t change anything in it for anything in the world. Had I changed one little second, one insignificant decision, I wouldn’t have been here anymore. I heard people saying, ‘If I knew this a few years ago, my life would have been better!’. My question to them is: are you sure? Did you have the capability to acknowledge this a few years ago? Would you have been able to understand it with the mindset and attitude you had back then? Everything we do, all the time we spend on this planet is part of who we are. Regrets don’t make sense (I am not talking here about abominations or extremely disturbed behavior such as crime/murder/etc.) !

And in the end, how do I find my time? I guess it finds me. A thought crosses my mind, I make the decision to take action and I do it. I never wonder or question myself ‘do I have the time to do this?’. I have all the time in the world, especially for what matters to me. And if something seems like it doesn’t matter in the beginning, I look harder for a reason to make it matter. Because everything we do has an impact on us, transforms and helps us, so a reason for it to matter is not difficult to be found. In the case I really can’t find a motivation for an action, I draw the conclusion that it has a really, extremely low level of usefulness for me at that specific moment.

So, I find the time to do my gardening (I have one regret here, that summer doesn’t last for the whole year 😀 ), to paint (if I don’t take care of my soul, I surely can’t expect someone else to do  it in my place), to dream with my eyes open, to be a child, to make different connections between what I read and experiment and think about the meaning of life, to organize, prepare, do household, and also have a full time job. All these things mean something to me, they are all part of who I am, and who I am owns the time. My time is just like a toy in the hands of a child. I can play with it as I desire.

The shadows… That part of us that we don’t even want to accept, acknowledge, face, confront, observe, at least admit it is there! Be optimistic! Be positive! Stay strong! Don’t give up! Be nice!

We hear these things every day, with every commercial that we watch, with every training that we attend, all the self-development courses, classes, articles, posts, headers, flyers, they are literally everywhere! And still, none of them treats the shadows.

The shadow is that part of us that we are usually ashamed of having, bearing and living with. We would like it to go away, just disappear, leave us alone so that we can live a long, prosperous and happy life. But this is wrong. You can never be happy if you are not complete, and you are not complete until you don’t look your shadows in the eyes. These didn’t just come up from nowhere, were not stuck to us backs by others, didn’t attack and jump on us in the middle of the street! No! These are ours! We helped them grow each time we felt misjudged, mistreated, each time we felt fury, anger, disappointment, and all the other so called ‘negative’ feelings.

Up to some age, it is normal for us to feel all these low feelings, and guess what? It is normal for them to come and go for longer or shorter periods in time, to our minds, bodies and souls for the rest of our lives. We are not perfect, therefor nor are our feelings. But dismissing them, hating them, judging them is wrong, brings no benefit and in the end, we hate, judge and do wrong only to ourselves. Because these feelings, these shadows, are part of us, part of what we experienced as suffering. They are part of our journey, of the experience on Earth and the means by which at one point we thought we could protect ourselves from others or from situations that we did not know how to handle. You see, whenever we find a situation or a person that we don’t understand, we don’t know how to work with, we don’t understand it’s mechanism, we label it as ‘threat’, therefor we recognize danger in that specific situation and we act accordingly, doing our best to keep us alive! Yes, all fear comes from the necessity to keep ourselves alive, so from the conservation instinct that pretty much helped us get to today’s history. But fear is something that deserves a different chapter, as it is a whole different complex subject.

So, coming back to the shadows, we should understand that we own them, they are not who we are, they don’t define us. We own them! That means that we are responsible for what we do with them, how we treat them, and, why not? use them. It is a mistake to be ashamed of them, it’s like being ashamed of having two hands, or blue eyes, or… anything else that is part of you. Fighting them is a battle lost from the beginning, as fighting with yourself brings only negative influences in your life and is a time and energy consumer. Feeling the burden that they bring in our lives, admitting we should be hit, mocked on, marginalized, outcast, punished for having them is another mistake. That only leads us to feel like being the victim of our own shadows and to minimizing the importance of our actions and decisions.

In this case, what can we do with them? How should they be treated? Should we be proud of them? Indulge in them?

Proud, yes! Indulge, no! Because as soon as we feel ashamed about something, we lose our personal power and we give it to others or to the circumstances, so yes, we should be proud of them! As we should be of our entire self. But not indulge, bot give into them or make them our sole purpose in life. It’s better to face them, acknowledge them, admit them, put them under the spotlight, observe them. See where they are coming from, why we started having them in the first place, what is their purpose in our life? And while admitting we have them, there is no weak spot where others can try to hit us.

As I foresee there will be some questions and possibly some explanation needed, I will talk about one of my shadows, that I just got to accept and actually be proud of, instead of feeling guilty that I have. I believe I should also explain, that being proud of the shadows, as to of any other things that we have gone through or own, means that we acknowledge its presence, we chose not to fight with it, but better observe, understand its roots and be aware of it so that it can’t ever take us by surprise. The pride that I am mentioning has nothing to do with the EGO pride, doesn’t mean we are going to be delighted each time we use our shadow to harm someone or something else. That is EGO stuff, and that also deserve a whole, complete, different chapter.

To give my example, through most of the years of my life, I was told I was messy, not organized, and misplaced a lot of stuff. I even misplaced my ID, forgot my phone on the restaurant table, and so on. I felt bad about it, ashamed, down, broken and not compliant with what the society expected me to be and so alone in this world. I thought I was the only messy one, and the messiest that could ever exist on Earth. And I always tried to organize my stuff, put them in order, fight with myself not to forget things that other people told me I should remember! But my brain just got stuck. Something was not OK! I felt like I was a car running normally on gas, but everyone else expected me to run on water! There was a huge difference in my perception, in what I felt right for myself, and what the others demanded for me and from me. I also didn’t want to admit it, I wanted to run away from myself, from that awful person that just couldn’t remember important tasks assigned by family members, the right place for all the stuff in the house, that would always have her desk looking as Big Bang just hit it in a flow of chaos.

And then, one day… I stopped. I started thinking about myself and my actions. I realized I am a messy person, I don’t have a sharp and organized desk, I do forget what doesn’t seem important or significant enough to me. This is who I am! This is one of my shadows! This is part of me. It has an origin, chaos inspires me. When there are no rules in how I have to organize my space, I can accidentally, or purposely, find new ways of doing things, new ideas for future plans, I can paint, I see a different perspective. When I forget something, people should not take it personally, my mind is busy thinking of new unthought things. There’s nothing personal in not remembering to buy bread! Also, nobody will die or be harmed because of it. There embracing of this one particular, shadow, made peace between my mind and my soul, brought a lot of comfort in my life, and, amazingly, as my mind is more relaxed now, I can remember more and also organize entire courses, schedules, tasks for myself and for others.

The greater the light, the bigger the shadow. The more intense the light, the darker the shadow behind it. And this is only until the light grows so big that it embraces and dissolves any shadow there ever existed.