Exercițiu de imaginație – Iertare

De mic copil am avut o întrebare preferată: de ce? Și nu era acel ”de ce?” care contestă autoritatea (știu că majoritatea oamenilor asta înțeleg când îi întrebi, Doamne ferește!, ”de ce faci/să fac asta?”. Nu, la mine era în ideea: vreau să înțeleg asta, am nevoie să înțeleg asta, îmi doresc să înteleg! Întotdeauna mi-am dorit să înțeleg cum funcționează ceea ce există în jurul meu, de la oameni, până la legile Universului, fizică, chimie, astronomie, tot. Pentru că, în mintea mea, dacă înțeleg cum funcționează viața, am înțeles tot, totul are un sens și viața devine nu doar ușoară, ci chiar o fericire!

Așa că de mic copil mi-am pus întrebarea ”de ce?”, mai ales în legătură cu comportamentul uman. Și, cumva, nu mi-a trecut prin gând niciodată că un om care are un comportament distructiv ar fi rău. Nu, în nici un caz, deși am auzit de multe ori explicația asta oarecum simplă, dar atât de limitativa ” E rău! E al naibii! N-ai ce să discuți cu el/ea, că mai mult de atât nu vrea!”. M-am gândit mereu care ar fi putut fi împrejurările, conexiunile logice din mintea celui care le-a făcut, concluziile și gândurile pe care le-a avut cineva când s-a comportat mai frumos sau mai urât cu altcineva. Și uite așa, m-am apucat să întreb, pe unul și pe altul, și de cele mai multe ori pe mine însămi, că îmi eram cel mai la îndemână. Încă un lucru pe care l-am mai observat a fost că de cele mai multe ori răspunsurile s-au împărțit în două categorii, mari, care ies ușor în evidență și au părut cele mai la îndemână:

1. Nu știu! – da, unii oameni recunosc că nu știu de ce au făcut un anumit lucru sau de ce au luat o decizie. Dacă îi întrebi rapid care este motivul pentru care au zis ce au zis sau au făcut ce au făcut, cel mai probabil o să răspundă că nu știu, sau așa le-a venit pe moment sau…că așa au făcut mereu, cum să facă altfel?
2. Nu am de ce să mă justific (ție/cuiva/oricui/cine ești tu să mă iei la rost?) – a doua categorie mare de răspunsuri. Dacă cei din prima categorie încercau măcar să se gândească la un răspuns, deși și pe ei îi lua întrebarea pe nepregătite, a doua categorie se simțea de-a dreptul atacată, jignită și încerca prin orice mijloace să se apere, cum altfel, decât atacând înapoi.

Și totuși, concluzia mea personală a fost că nu prea avem argumentele la noi când facem ceva, unele lucruri le facem din reflex, instinct, autoconservare. Și dacă cineva ne trage de mânecă, ripostăm și atacăm, că doar noi știm cel mai bine că modul în care ne-am comportat în cele câteva zeci de ani pe care i-am petrecut deja pe pământ, funcționează și ne-a ținut în siguranță. Sau… nu?

Cu aceste gânduri în cap, cu planetele ”nealiniate” de ceva vreme (altă explicație mai logică chiar nu am pentru anumite fenomene petrecute în ultima vreme 🙂 ), m-am apucat de niște exerciții de imaginație. Utopia a început să se nască și să crească frumos în mintea mea, cu o primă variantă de realitate și o primă întrebare de genul ”Cum ar fi dacă…?”.

Cum ar fi dacă ne-am cere iertare sincer? Cu argumentele la noi? Cu sufletul pe față și sentimentele la vedere?

Cum ar fi dacă atunci când un om strigă în trafic, recunoaște că se simte obosit de lume, de viață, nu mai știe cum să se autogestioneze și atunci, strigă la alt șofer? Cum ar fi să își ceară apoi iertare, recunoscând că de fapt nu are nimic cu celălalt om, ci că încă nu s-a prins cum e cu viața asta și de multe ori se simte copleșit? Și oare cum s-ar simți și cât de mult l-ar înțelege cel înjurat, știind că nu are de ce să se simtă atacat personal, cum ar fi să se lase cu compasiune și înțelegere în loc de răspuns cu…aceleași injurii?

Cum ar fi dacă un copil care lovește alt copil ar recunoaște că de fapt acasă…e un fel de iad permanent. Și câteodată, o mai încasează și el. Câteodată, de mai multe ori pe zi. Sau este invizibil pentru părinți. Și atunci, pachetul de mâncare al colegului, fața lui liniștită și încrezătoare, îi aduc aminte de ceea ce el nu are, îl fac să plângă de nervi și de nedreptate, dar acasă el nu are voie să plângă. Așa că lovește! În toți și în toate, doar ca să își înece frustrarea și amarul în lacrimile celui lovit! Cum ar fi să recunoască sincer că tot ce vrea e ca cineva să îl prețuiască, să îi arate că are încredere în el și că îl respectă? Și cum ar fi să reușească să se oprească înainte de a lovi, să își recunoască motivele și să înceapă să lucreze cu sine însuși?

Cum ar fi dacă ne-am recunoaște în primul rând nouă înșine motivul pentru care strigăm, lovim, amenințăm? Cum ar fi dacă ne-am recunoaște că stăm prost cu stima de sine, cu valoarea proprie, că nu știm nici ce și nici cum să facem, dar cu toate astea, încercăm? Cum ar fi dacă, înainte să strigăm, ne-am aduce aminte că și X/Y/Z au strigat la noi și ne-au făcut să ne simțim aiurea, dar omul din fața noastră nu e nici X, nici Y, nici Z, ci e doar proiecția amintirii și a nesiguranței noastre asupra omului din fața noastră? Și poate că omul care acum ne stă alături chiar vrea să ne ajute, dar amintirile și preconcepțiile noastre nu îl lasă.

Cum ar fi să recunoaștem ceea ce ne face să suferim, să o înțelegem și, cu compasiune față de noi înșine, să o rezolvăm? Oare să fie asta iertarea?