Flexibilitatea vieții și rigiditatea minții

Așa se face, așa este bine, așa face toată lumea!

Așa, și…? Atunci cum descoperim ceva nou? Cum găsim lucruri noi? Cum inventăm ceva, orice? Cum începem să ne punem întrebări despre cine suntem, unde mergem și ce căutăm pe aici? Și, poate cea mai importantă întrebare, cum facem să nu ne plictism de viață? Dacă nu căutăm și nu încercăm și altfel, cum ne menținem entuziasmul în fața vieții? Cum facem să nu ne doboare viața asta, care e atât de flexibilă, în continuă mișcare, aranjând și rearanjând electroni și molecule în încercări neobosite de a găsi noi combinații?

Să luăm un exemplu. Se dă un om, care trăiește într-o casă, într-un oraș, are o mașină și un loc de muncă. Mănâncă trei mese pe zi, la masă, corect și conform unor norme scrise și nu prea. Bea fix doi litri de apă în fiecare zi, chiar dacă îi este sau nu sete. Are un loc de muncă pentru că trebuie, pentru că asta înseamnă să fii adult: casă, mașină, carieră. Are bani și griji pentru acei bani. Sau poate nu are bani, dar are în continuare griji cu privire la bani. Oricum, banii, așa știe el, sunt ceva ce aduc griji mereu, că îi ai sau nu, nu ai cum să greșești dacă te îngrijorezi în privința lor. Doarme noaptea și se trezește devreme, că așa e normal, așa face toată lumea, cum să facă altfel? Chiar dacă ritmul lui natural poate l-ar face să fie mai productiv și mai expresiv noaptea, nuuuuu, noaptea se doarme! Și dimineața se trezește obosit, bineînțeles, de la toate regulile exterioare autoimpuse bazate pe ”ce este normal și ce face toată lumea”. Și crede că așa e normal, să nu îți placă să te trezești dimineața, să înjuri societatea, guvernul, jobul, după care să te îmbraci și să mergi înjurând în trafic către acel loc de muncă silnică. Dar așa fac toți din jur, deci este normal. Și văzând doar așa ceva în jurul lui, se convinge zilnic ca atâta este viața: un lung șir de ”cum este normal, cum trebuie, cum face toată lumea”. Și se simte nedreptățit de viață, nu o înțelege, este împotriva firii lui, simte că totuși ceva nu e bine, dar e normal, nu?!

Acum să luăm același om, de data aceasta un fel de ”Gică Contra”. Omul nostru de data aceasta întreabă, caută motive, logica din spatele tuturor ”așa se face” și își dă seama că ar fi căi mai ușoare de a face anumite lucruri, că sunt și alte metode, poate mai intersante, poate mai împlinitoare, și, nu în ultimul rând, mai aproape de ritmul fizic al unui corp uman. Din acest moment, putem formula două scenarii, comple diferite:

1. Omul își dă seama că cei din jur fac multe doar pentru că altceva nu știu. Dar asta nu înseamnă că ”altfel” e musai mai rău. Și începe să facă lucrurile așa cum simte el că ar fi mai bine: să se descalțe sau nu când ajunge acasă, să mănânce când, cât și cum simte nevoia, să râdă când aude ceva amuzant și să plângă (Da!!! Să plângă!!!) atunci când se simte trist. Să stea treaz noaptea să își scrie lucrările și să se odihnească în timpul zilei. Să bea câtă apă simte nevoia, când simte nevoia. Să învețe un lucru sau altul, să aibă ocupația care îi curge prin vene, nu o ”meserie la modă”. Și începe să fie fericit, să simtă că viața e frumoasă și că fiecare moment e unic si de ținut minte.
2. Omul își dă seama că cei din jur fac multe doar pentru că altceva nu știu. Și asta înseamnă că ”altfel” e musai mai rău. Și începe să facă lucrurile așa cum fac și ceilalți, cum i se spune, cum i se impune, pentru că altfel….n-o să se aleagă nimic de el. Și fiecare zi trece ca un chin, împotriva naturii lui, a dorințelor și a sufletului său. Nu mai înțelege nimic, totul i se pare amenințător, periculos și degeaba. Nu vede un sens, nici scăpare nici fericire. Ar trebui să aibă parte de cea mai împlinitoare fericire și stare de bine posibilă dacă urmează îndeaproape toate sfaturile de ”așa e bine”, nu? Dar nu! Nu asta simte! Așa că se luptă și mai mult să facă totul așa cum ”trebuie”, le impune și celor din jur același lucru, că poate în echipă totuși o să reușească să atingă acea promisă stare de fericire. Ce mare îi este șocul, panica și groaza când vede că se simte ca pe niște nisipuri mișcătoare: cu cât încerci mai tare, cu atât mai tare te afunzi!

Oare viața își consumă aiurea resursele? Dacă ne-a adus până aici, o să ne părăsească dacă nu ne facem patul cum trebuie sau dacă nu bem dintr-un pahar conform ”cerințelor sociale”? Oare drumul unei singure persoane e drumul tuturor? Sau ne dăm seama că suntem aici să vedem ce și cât putem, cum putem fiecare din noi, și de fapt nici un drum nu e corect sau greșit? Toate sunt drumuri și fiecare îl are pe al său.

Viața este flexibilă, se învărte, te aruncă, te aduce înapoi, te trece prin tot felul de schimbări și de situații. Dacă reacționezi după ”rețetă” cum o să poți să vezi care este experiența TA în acest vârtej numit ”viață”?

Și din câte am observat până acum, în lupta dintre rigid și flexibil, să luăm de exemplu un vas de lut și un jeleu, la un impact cu un perete (sau orice suprafață unde îți poți descărca nervii), vasul se face praf și jeleul… își revine, chiar dacă pe moment a fost contorsionat si s-a lovit! In acest caz, eu prefer sa fiu jeleu 🙂